Românii sunt un popor curios și fotbalul nu iese din sfera lor de interes. Din păcate, din cauza vicisitudinilor istorice care au lovit-o ca un buldozer scăpat de sub control, nu mulți au avut șansa aventurii personale în Europa pănă după 1989. Desigur, există excepții și acelea confirmă ambiția și dorința lor de a-și depăși propria situația – sau pur și simplu de a scăpa de prezentul monoton, complicat și gri.

Vineri s-a jucat derbiul Lisabonei dintre echipele locale Sporting și Benfica, două dintre cele mai performante echipe din fotbalul portughez, alături de FC Porto. Duelul lor are mai mult de 100 de ani, prima dată întâlnindu-se pe 1 decembrie 1907, într-un an în care țăranii români încă se luptau cu guvernele liberale sau conservatoare pentru drepturile funciare cerute din 1848 și 1859.

În consecință, de atunci s-au înregistrat peste 300 de derbiuri ale Lisabonei, cu Benfica având cele mai multe victorii și Eusebio cele mai multe prezențe în meciurile de acest profil. Totuși, s-au ivit ocazii în care să-și trecut pe numele casetei tehnice antrenori sau jucători din România, care au avut un impact mai mare sau mai mic asupra destinului clubului la care au fost legitimați.

Iosif Fabian

Primul care a fost legitimat la un club din Lisabona a fost Iosif Fabian – un jucător clujean crescut la Muncitorii Cluj și care s-a făcut remarcat în România la Carmen București și apoi mai ales în Italia la Torino, Lucchese, Bari, trecând prin Franța la începutul anilor 50 la Cannes.

El a ajuns la Sporting Lisabona la vârsta la vârsta de 30 de ani și a evoluat două sezoane, fără să prindă un derbi cu Benfica. În cele două sezoane (1953-1955), clujeanul a reușit să câștige un titlu și o cupă în 1954, reușind a treia dublă/event din istoria clubului din Lisabona.

Totuși, viața lui Fabian s-a schimbat în 1953, deoarece odată cu experiența Sporting și-a ales țara în care să-și continue restul zilelor sale, retrăgându-se în 1956 ca jucător la Barreirense, axându-se apoi pe cariera de antrenor la echipe mici sau de ligă secundă, timp de treizeci de ani. Iosif Fabian a murit în 2008, la vârsta de 84 de ani în orașul Cascais, de pe coasta atlantică a Portugaliei.

Elek Schwartz

Zece ani mai târziu a apărut Elek Schwartz – un nume destul de necunoscut pentru microbiștii români – un timișorean care a reușit să emigreze în Franța la mijlocul anilor 30, înaintea de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Bănățeanul a ajuns la Benfica din postura de selecționer al Olandei – a cărui antrenor a fost timp de șapte ani între 1957 și 1964.

Un singur sezon (1964-1965) a petrecut la Benfica, dar suficient cât să lase o urmă impresionantă în cariera sa și în istoria clubului. Campionatul l-a câștigat cu 43 de puncte, la o distanță de șase puncte față de următoarea clasată – FC Porto; în Cupa Campionilor Europeni au reușit să ajungă până în finala competiției – eliminând Real Madrid în sferturi și cedând cu greu, 0-1, în ultimul act cu Internazionale Milano, antrenat de Helenio Herrera.

Ca antrenor al Benficăi, a fost pe bancă în două dueluri cu Sporting: prima dată pe 18 octombrie 1964, într-o victorie cu 3-0 pe teren propriu (goluri Eusebio și Jose Torres – dublă) și a doua oară pe 31 ianuarie 1965, într-o remiză în deplasare, cu 2-2 (goluri Eusebio și Jose Augusto, respectiv Carlitos și Lourenco). În acel sezon, Sporting a terminat pe locul 5 la distanță de 11 puncte față de Benfica.

Basarab Panduru

Treizeci de ani au trebuit să treacă până la un nou personaj legitimat la unul din cele două cluburi din Lisabona – Basarab Panduru. Din păcate pentru el, a prins două derbiuri pe stadionul lui Sporting – dar din postura de rezervă nefolosită în cele trei sezoane petrecute în Portugalia: prima dată pe 26 octombrie 1996 – victoria de pe teren propriu a lui Sporting cu 1-0 și a doua oară pe 22 februarie 1998 – victoria din deplasare cu 4-1 a celor de l a Benfica.

Internaționalul născut în Teleorman a reușit să câștige un singur trofeu la Lisabona – Cupa Portugaliei în 1996, înainte să se transfere la FC Porto cu care a reușit dubla în 1999. Panduru a rămas unul dintre puținii români care au jucat în Portugalia și este cunoscut azi ca printre cei mai vechi experți de pe nișa sportivă prezenți pe micile ecrane – aproape 10 ani la Dolce / Telekom Sport.

2001 a fost anul care a schimbat totul. Atât pe banca tehnică, cât și pe terenul de joc al uneia dintre echipe. Mai exact, în vara lui 2001 – a fost momentul în care Ladislau Boloni a ales să părăsească banca tehnică a naționalei României – în plină campenie de calificare – în favoarea unui experiențe constante la un club important din Portugalia și golgheterul primei ligi – Marius Niculae a venit alături de el – fiind printre jucătorii pe care i-a debutat la națională.

Ladislau Boloni

Boloni a fost pe banca lui Sporting timp de două sezoane, perioadă în care să a reușit să câștige tripla cupă-campionat-supercupă în sezonul 2001-2002. Pentru aceștia, a fost de altfel și ultimul campionat câștigat până în prezent, competiția fiind dominată de Benfica și Porto. Ca antrenor al lui Sporting a reușit să fie pe bancă la numai puțin de patru dueluri cu Benfica în campionat.

În primul sezon, 2001-2002, Sporting a câștigat campionatul cu 75 de puncte la o distanță de cinci puncte de următoarea clasată – Boavista și cupa într-o finală tot cu o echipă din Porto – Leixoes. Revenind la duelurile cu Benfica, Boloni a fost pe banca în meciul tur – pe 15 decembrie 2001 – într-o remiză în deplasare, 2-2 (în care l-a folosit pe Marius Niculae titular și l-a ținut pe teren până la final). În retur, pe teren propriu, Sporting a reușit din nou un egal, 1-1 (dar fără Niculae pe teren sau rezervă).

În al doilea sezon, 2002-2003, Sporting a terminat pe locul 3 cu 59 de puncte, la distanțe mari de celelalte echipe de pe podium – locul 2 – Benfica – 16 puncte și campioana Porto – 27 de puncte. În Europa, a avut un parcurs mai scurt decât un pod într-un parc de copii: au fost eliminați din ultimul tur preliminar al Ligii Campionilor de Internazionale și din turul de toamnă al Cupei UEFA de Partizan.

Boloni a pierdut meciul tur din campionat în fața Benficăi antrenate de Camacho – pe 7 decembrie 2002, pe teren propriu, cu scorul de 0-2; l-a folosit pe Marius Niculae, care a intrat din postura de rezervă – imediat după pauză și a rămas până la sfârșitul partidei. Partida retur i-a a dus o victorie cu 2-1 pe terenul Benficăi, la data de 3 mai 2003, luându-și revanța în fața lui Camacho: în acest meci, Niculae a început ca titular, a fost avertizat cu galben în minutul 30 și a fost schimbat în minutul 83.

Pe lângă cele patru meciuri împotriva Benficăi (1 victorii, 2 egaluri, 1 înfrângere, golaveraj 5-6), Boloni a reușit să lase o moștenire imensă fotbalului portughez și mondial, una care nu a mai venit de la Eusebio și generația lui – Benfica. E vorba despre Cristiano Ronaldo – care a fost promovat de la juniori în rândurile primei echipe și folosit pentru prima dată de român alături de jucători ca Hugo Viana și Ricardo Quaresma.

Marius Niculae

După plecarea lui Boloni, Marius Niculae a continuat ca jucător la clubul portughez încă două sezoane – perioadă în care a devenit din ce în ce mai dispensabil pentru club ajungând a doua sau a treia rezervă pentru posturile de vârf din atacul echipei. Totuși, a bifat câteva minute în finala Cupei UEFA din 2005, pierdută pe terenul echipei sale cu 0-1 în fața rușilor de la CSKA Moscova.

Ultima partidă în care a jucat a fost pe 2 mai 2004, când Sporting a fost învinsă pe teren propriu cu 0-1 de Benfica. Fernando Santos l-a folosit titular, iar Niculae a primit un cartonaș galben în minutul 65 și a fost schimbat în ultimul sfert de oră. Un an mai târziu, Peseiro l-a inclus în lot și pe banca de rezerve în înfrângerea din deplasare, 0-1 cu Benfica de pe 14 mai 2005 – meci jucat cu patru zile înaitne finalei Cupei UEFA în care a fost angrenată Sporting în acel sezon.

Bucureșteanul Marius Niculae nu a reușit să marcheze vreun gol în derbiurile Lisabonei, dar s-a făcut remarcat prin faptul că a fost jucătorul român cel mai prezent în astfel de dueluri (4 meciuri – 3 ca titulari – 1 integralist, de 2 ori schimbat – 2 ca rezervă reușind să fie folosit o singură dată – plus două cartonașe galbene). La fel ca și Boloni, a fost prezent în 2002 la momentul triplei cupă-campionat-supercupă.

Laszlo Sepsi

Ultimul român protagonist într-un derbi Sporting – Benfica vine din Ardeal și este unul dintre cele mai bune produse ale aceste regiuni – Laszlo Sepsi. Fundașul stânga care s-a remarcat la Gloria Bistrița a ajuns în iarna lui 2008 la Benfica, pentru o sumă între 1,8 și 2,5 milioane de euro oferite de portughezi pentru serviciile sale. Din păcate, natura concurenței și fizicul lui un pic fragil nu l-au ajutat să se impună, jucând o jumătate de sezon pentru Benfica.

Deși a jucat doar șase luni pentru Benfica, contractul lui a fost valabil pentru cinci ani, fiind împrumutat la Santander și apoi cumpărat de Poli Timișoara pe o sumă mare doi ani mai târziu. În acea perioadă scurtă, Sepsi a reușit – totuși – să joace de două ori împotriva lui Sporting Lisabona. Nu a fost un sezon fericit pentru Benfica, terminând pe locul 4 (ratând Liga Campionilor) și fiind eliminați în semifinalele Cupei chiar de Sporting.

Prima dată s-a întâmplat pe 2 martie 2008 în campionat, când Camacho l-a folosit din postura de rezervă și l-a introdus în minutul 75, prinzând doar un sfert de oră pe teren. A doua oară s-a petrecut în semifinale Cupei Portugaliei, pe 16 aprilie 2008, când Benfica a pierdut un meci nebun pe terenul celor de la Sporting, cu scorul de 3-5, un meci în care a condus cu 2-0 și a egalat la 3-3. Sepsi a început din nou ca rezervă și a intrat în minutul 66, luând un galben în minutul 89 și terminând meciul pe teren.

Lăsând în urmă greii și profesioniștii fenomenului – trebuie să luăm în calcul și excepțiile. În acest este vorba de un român născut în Maramureș – Cristian Ponde – ajuns la 9 ani în Portugalia și crescut aproape 9 sezoane de Sporting Lisabona – prilej cu care a putut fi naturalizat și a evoluat în consecință la echipele naționale de juniori și tineret ale Portugaliei. În această perioadă a prins cele mai multe derbiuri cu Benfica, dar din perspectiva echipei a doua.

Cristian Ponde

Primul derbi al Lisabonei la care a fost protagonist a fost pe 30 martie 2013, când a evoluat pentru echipa secundă în înfrângerea de pe teren propriu, 1-3 cu Benfica B. În acel meci, a început ca titular, a marcat golul egalizator în minutul 18 și a fost schimbat în minutul 77. De altfel, la doar 18 ani a devenit primul marcator român într-un derbi de Lisabona, chiar și între echipele secunde. La finalul sezonului 2012-2013, Sporting B a terminat pe locul 4 în liga secundă.

În următoarele două sezoane, a prins doar două meciuri împotriva Benficăi din postura de rezervă și nu a fost introdus de antrenorii echipei secunde: prima dată pe 11 decembrie 2013, pe terenul Benficăi, într-o înfrângere cu 1-3 și a doua oară tot pe terenul rivalilor vulturi – pe 10 mai 2015, într-o remiză albă reușită de echipa secundă a lui Sporting.

Ponde a reușit din nou să joace în derbiul Lisabonei pe 6 decembrie 2015, în liga secundă, când a evoluat pentru echipa secundă a lui Sporting și a pierdut cu 0-1 în fața echipei similare a Benficăi. Ponde a fost folosit ca atacant și a început meciul ca titular, ca apoi să fie schimbat în minutul 60. În retur, a prins meciul de pe teren propriu, câștigat cu 2-1 pe 17 aprilie 2016 din postura de rezervă, intrând în ultimele 18 minute. La finalul sezonului, echipa a doua a lui Sporting a terminat pe locul 10.

În ultimul sezon la clubul portughez, Ponde a evoluat în ambele derbiuri jucate de echipa secundă a lui Sporting împotriva omologilor de la Benfica. În tur, în meciul pierdut cu 1-2 în deplasare, Ponde a început ca rezervă și a intrat în minutul 32, prilej și timp care l-au ajutat să marcheze golul de onoare în minutul 49.

În retur, s-a repetat scorul de pe tabelă, doar că pe terenul celor de la Sporting, pierzând cu 1-2 pe teren propriu. Din nou, Ponde a început ca rezervă și a intrat în minutul 74 – fără să aibă un impact similar celui din meciul tur. Din păcate pentru echipa sa, Sporting B a retrogradat în a treia divizie, terminând pe locul 18. Din vara lui 2018, Ponde este legitimat în Ucraina la Karpaty Lvov.

În total, jucătorul născut în Maramureș și naturalizat pentru a juca 29 de meciuri în naționalele de juniori ale Portugaliei, Ponde, a prins cinci derbiuri ale Lisabonei, marcând de două ori (a fost de două ori și de cinci ori rezervă – niciodată integralist). Din postura de rezervă, a intrat de trei ori pe teren – o singură dată în prima repriză – în acea conjunctură reușind și un gol.

 Articol scrie de Sebi Răducu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

5 × two =