Duminică seară, la Milano, va avea loc unul dintre derbyurile tradiţionale din Serie A, Milan – Juventus. Meciul dintre cea mai de succes echipă italiană pe plan intern şi cea mai laureată formaţie peninsulară în competiţiile internaţionale. De această dată, duelul dintre ele are implicaţii în lupta pentru Scudetto mai mult indirect. Deşi rossoneri au un sezon dificil şi doar printr-o minune mai pot reveni în cursa pentru titlu, ei pot pune o piedică adversarilor din Torino, lideri ai clasamentului, cu un avans de 4 puncte faţă de Inter.

Evident că situaţia nu a fost mereu ca cea de acum. De multe ori, confruntările directe dintre cele două echipe (în total sunt peste 200), au decis campioana Italiei sau chiar pe cea a Europei, aşa cum s-a întâmplat în 2003, atunci când Milan a câştigat, la penaltyuri, în finala Ligii Campionilor de la Manchester.

Primul Milan – Juventus s-a desfăşurat în primăvara anului 1903, spectatorii, nu foarte numeroşi, urmărind de pe un munte de pământ sau de pe scaune aduse de acasă şi puse în spetele unei sfori care delimita terenul de “tribune” cum torinezii se impuneau cu 2-0 pentru a avansa în finala campionatului, finală pierdută apoi în faţa celor de la Genoa.

Aşa a început una dintre marile rivalităţi ale fotbalului european, de-a lungul anilor, cele două echipe strângând împreună 46 de titluri ale Italiei, cu Juventus în avantaj, 28 faţă de 18, şi nouă Cupe/Ligi ale Campionilor, capitol la care Milan stă mult mai bine, cu şapte succese.

La nouă ani de la primul meci Milan – Juventus, pe 14 ianuarie 1912, pe terenul de la Porta Monforte din Milano, avea să se înregistreze cel mai mare rezultat din istoria confruntărilor dintre cele două echipe, rossoneri învingând cu un incredibil 8-1. Eroul zilei a fost belgianul Louis Van Hege, o descoperire a lui Piero Pirelli, care a înscris de cinci ori. De altfel, Van Hege se numără printre cei mai importanţi golgheteri ai clubului din toate timpurile, cu 97 de goluri marcate în 91 de apariţii în rossonero.

O asemenea diferenţă nu se va mai repeta niciodată în meciurile Milan – Juventus, deşi nu a lipsit mult ca asta să se întâmple pe 5 februarie 1950, chiar la Torino.

CONTEXTUL

În 1950, fotbalul italian încă îşi căuta un nou punct de referinţă, după ce Il Grande Torino, echipa care a dominat autoritar Serie A în anii ’40, dispăruse în urma tragicului accident aviatic de la Superga, petrecut cu un an în urmă. Ştafeta a fost preluată de marea rivală a grupării granata, care, la jumătatea sezonului 1949/50, se afla pe primul loc al clasamentului, cu un avans de şase puncte faţă de AC Milan şi părea deja scăpată în câştigătoare a campionatului.

Dar două înfrângeri, cu Luchesse şi Lazio, şi două remize, cu Fiorentina şi Bari, ale lui Juventus au relansat lupta pentru Scudetto. Rossoneri s-au apropiat la numai trei lungimi şi urma meciul direct, pe terenul torinezilor.

MECIUL

La ora marelui duel, Juventus s-a prezentat cu o formaţie din care nu lipseau marele Parola, căpitanul echipei, şi temuta linie de atac compusă din Muccinelli, Martino, Boniperti, John Hansen şi Praest. De cealaltă parte, Milan venea în Piemont cu teribila sa maşină de goluri, trioul devenit legendar sub denumirea de “Gre-No-Li”, Gren, Nordahl şi Liedholm. Nu se putea o alegere mai potrivită pentru primul meci transmis în direct la televizor în Italia. Cu excepţia vremii, frig şi cer mohorât, totul era pregătit pentru un spectacol pe cinste.

Cei 50.000 de fani din tribune au avut parte de un meci care a început tare şi, după numai 13 minute, gazdele au deschis scorul prin Hansen, care a fructificat centrarea lui Praest. Marş triumfal torinez? Nu, iad livrat de “diavolul” milanez. Nordahl a egalat după un sfert de oră de joc, apoi au urmat cele trei minute magice (23-26) ale rossonerilor. Gren, Liedholm şi, din nou, Nordhal au dus scorul la un neverosimil 4-1 în favoarea oaspeţilor. Suporterii juventini au fost reduşi la tăcere, în timp ce oamenii veniţi din capitala Lombardiei făceau legea în tribune, la fel cum o făceau favoriţii lor pe teren.

Ceea ce se întâmpla era însă prea mult pentru Parola, liniştitul şi cumpătatul căpitan al torinezilor. În finalul primei reprize, acesta nu a mai rezistat şi l-a lovit pe Nordhal, lăsându-şi echipa în inferioritate numerică. Relaxaţi, datorită scorului şi omului în plus, rossoneri au zburdat în partea a doua, când au mai înscris de trei ori, prin Nordahl, Burini şi Candiani, pecetluind astfel un succes istoric, în urma căruia Milan se apropia la un singur punct de rivala sa.

CE A URMAT?

Totuşi, la finalul sezonului, Juventus avea să câştige un nou Scudetto, al optulea, cu un avans de 5 puncte faţă de Milan, care a rămas doar cu satisfacţia de a fi avut cel mai bun atac, 118 goluri marcate, şi de a fi dat golgheterul campionatului, suedezul Gunnar Nordahl (35 de goluri).

Înfrângerea suferită în februarie 1950 a rămas „o pată de sos pe haina de blană a Bătrânei Doamne”, aşa cum a scris Gazzetta dello Sport, iar suporterii bianconeri au aşteptat aproape jumătate de secol pentru o revanşă pe măsură. Aceasta a venit pe 4 aprilie 1997, pe San Siro, atunci când marea echipă construită de Marcello Lippi, cu Zidane şi Vieri printre protagonişti, avea să câştige cu un entuziasmant 6-1.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

3 × four =