Ca un leu în cuşcă, Giovanni Trapattoni se agită pe margine. „Dai! Fischia la fine, dai! Dai che e finitaaa!”, strigă antrenorul care cucerise deja şase titluri de campion al Italiei cu Juventus. Dar acum nu mai avea răbdare. Interul pe care îl construise în ultimii trei ani era la câteva secunde de o performanţă extraordinară. Putea câştiga primul Scudetto după o pauză de nouă ani. Şi nu oricum, ci cu patru etape înainte de finalul sezonului.

Începutul

În 1986, atunci când Ernesto Pellegrini l-a adus pe Trapattoni pe banca Interului, preşedintele nerazzurrilor avea în gând un singur lucru: revenirea echipei pe care o conducea în vârful Seriei A. La acea vreme, Trap reprezenta cam acelaşi lucru pe care îl reprezintă Mourinho în prezent, garanţia succesului. Tehnicianul era recomandat de cei zece ani petrecuţi la Juventus, perioadă în care bianconeri cuceriseră 6 titluri, 2 Cupe ale Italiei, o Cupă UEFA, o Cupă a Cupelor, o Supercupă a Europei, mult râvnita Cupă a Campionilor, prima din palmaresul clubului, şi o Cupă Intercontinentală. Adică toate trofeele posibile.

În acelaşi timp, Inter nu reuşea, în ciuda numelor importante care evoluaseră la Milano, să pună capăt secetei de trofee. Ultimul fusese Cupa Italiei din 1982, succes precedat cu doi ani înainte de titlul de campioană. Mult prea puţin pentru ambiţiile clubului şi, mai ales, ale fanilor.

Misiunea lui Trapattoni nu a fost însă deloc una uşoară, pentru că în perioada în care el a ajuns la Inter, la Napoli se năştea marea echipă a lui Maradona, iar Milan tocmai intrase pe mâna lui Berlusconi, eveniment care a dat startul marilor victorii rossonere din anii ’80-’90. Nerazzurri au fost nevoiţi să asiste neputincioşi la primul Scudetto ajuns lângă Vezuviu (1987) şi la titlul rivalilor locali din 1988.

La pas prin cel mai tare campionat al lumii

Locul 5 ocupat de Inter la finalul sezonului 1987/88 a fost o mare dezamăgire. Trapattoni şi conducerea clubului au decis că este nevoie de o schimbare radicală, astfel că, în acea vară, nerazzurri s-au despărţit de Passarella, revenit în Argentina, la River Plate, Scifo, vândut la Bordeaux şi, mai ales, legenda Alessandro Altobelli, cedat la rivala Juventus după 11 ani petrecuţi la Milano.

În locul lor au venit Ramon Diaz (Fiorentina), Nicola Berti (Fiorentina) şi tandemul german Lothar Matthaus-Andreas Brehme, transferat la pachet de la Bayern Munchen. Mutări care se vor dovedi decisive şi care i-au permis lui Trapattoni să impună jocul pe care îl dorea.

Însă la sfârşitul anilor ’80, Serie A era deja de ceva timp cel mai tare campionat al lumii, astfel că şi rivalele Interului îşi permiteau să facă achiziţii importante. Astfel, campioana Milan şi-a completat colonia olandeză prin înregimentarea lui Frank Rijkaard, în timp ce Napoli l-a adăugat perechii Maradona-Careca pe brazilianul Alemao, un mijlocaş care i-a precedat pe Pirlo şi Xavi.

Toată Italia aştepta cu sufletul la gură un duel fascinant în trei pentru Scudetto, dar Inter s-a dovedit repede a fi cea mai puternică şi a început o cursă solitară spre titlu care a transformat sezonul 1988/89 într-unul dintre cele mai dezechilibrate din istoria Seriei A. Nerazzurri au preluat şefia în etapa a cincea şi nu mai aveau să o cedeze până la final.

Acest Inter face pe toată lumea să arate ridicol. În realitate, ei aleargă prea tare, în timp ce noi mergem normal” (Giuseppe Dossena, mijlocaş Sampdoria)

Singura echipă care a reuşit oarecum să ţină pasul cu băieţii lui Trap a fost Napoli, cea care a încheiat turul la un punct în spatele nerazzurrilor, profitând de prima înfrângere a acestora, venită abia în etapa a 17-a, la Firenze. Inter a răspuns însă formidabil şi a câştigat primele opt meciuri din retur, pentru ca după runda a 29-a să ajungă să aibă un avans de 7 puncte, în condiţiile în care în acea perioadă se acordau 2 puncte la victorie.

În etapa a 30-a, pe 28 mai 1989, la Milano, era programat meciul dintre Inter şi Napoli, primele două clasate. Un succes al nerazzurrilor le asigura matematic titlul. Orice alt rezultat nu făcea altceva decât să amâne inevitabilul.

Când Lothar l-a învins pe Diego

În autobiografia sa, Maradona îl numeşte pe Lothar Matthaus „cel mai bun adversar pe care l-am avut”. Avea probabil în minte finala Cupei Mondiale din 1990, atunci când Germania a câştigat în faţa Argentinei, dar şi partida din 1989 care a adus al 13-lea Scudetto pentru Inter.

Acel meci era special din mai multe puncte de vedere. În primul rând, Inter putea închide campionatul chiar în faţa principalei urmăritoare, dacă putem numi astfel o echipă aflată la 7 puncte în spatele său. De asemenea, întâlnirea avea loc la patru zile distanţă de momentul în care rivalii de la AC Milan învingeau pe Steaua cu 4-0 şi cucereau Cupa Campionilor. Un succes care să asigure titlul era cel mai bun răspuns posibil la performanţa “verişorilor”.

Maradona şi ai lui nu veniseră însă la Milano doar pentru a asista la sărbătoarea interistă. De la sosirea lui Diego în Italia, Napoli nu mai cunoştea complexul de inferioritate de care suferise decenii la rând atunci când venea vorba de confruntările cu marile forţe din Serie A. „Sudul tuciuriu”, aşa cum superb l-a numit Eduardo Galeano, a îndrăznit să provoace Nordul atotputernic şi chiar să-i ia faţa.

De această dată, misiunea lui Napoli părea una imposibilă, dar oaspeţii nu aveau de gând să renunţe, având exemplul sezonului anterior, atunci când chiar echipa de lângă Vezuviu pierduse de o manieră incredibilă titlul în faţa celor de la Milan, obţinând un singur punct în ultimele cinci etape.

Trapattoni nu a vrut să rişte nimic, astfel că a trimis pe teren cea mai bună formulă de echipă pe care o avea la dispoziţie. Zenga în poartă, Bergomi, Ferri, Beppe Baresi şi Brehme pe linia de fund, Mandorlini, Matteoli, Berti şi Mathhaus la mijloc şi Diaz cu Aldo Serena în atac. Napoli a răspuns cu Giulani – Corradini, Francini, Renica, Crippa – Alemao, Fusi, De Napoli – Careca, Carnevale, Maradona.

Obligată să câştige, sau măcar să nu piardă, pentru a păstra suspansul, Napoli a început mai bine, iar Careca a ratat prima mare ocazie, şutul din careu al brazilianului fiind respins de Zenga cu o paradă splendidă. Treptat însă, Inter a preluat iniţiativa. Golgheterul Aldo Serena (22 de goluri în acel sezon) a avut o bună şansă de a deschide scorul, dar mingea trimisă din unghi de atacantul nerazzurrilor a trecut prin faţa porţii, pentru ca Ramon Diaz să irosească o oportunitate uriaşă din câţiva metri, trimiţând în peluza de pe Meazza centrarea ideală a lui Brehme.

Elevii lui Trapattoni dădeau senzaţia că au lucruruile sub control, dar un moment de geniu al lui Careca a pus în pericol sărbătoarea deja pregătită. Atacantul brazilian a primit o minge pe la 25 de metri de poarta lui Zenga şi a trimis un şut senzaţional în vinclu. O execuţie la care nici măcar cel poreclit “Spiderman” pentru paradele sale nu a avut replică. 1-0 Napoli, rezultat care s-a menţinut până la pauză.

În startul părţii a doua, Trap nu mai avea altă variantă decât să forţeze. L-a schimbat pe Baresi cu Bianchi, un alt jucător adus la începutul sezonului, pentru a asigura echipei sale un plus la mijlocul terenului. Inter şi-a făcut treaba mai uşoară egalând la doar patru minute de la reluare, graţie devierii nefericite a lui Fusi la şutul lui Berti. Rămăsese timp suficient pentru un al doilea gol.

Dar din nou Napoli a dovedit să nu venise la Milano să se predea, iar Careca a fost aproape de dublă, doar bara salvându-l pe Zenga de la primirea unui nou gol. Dramatismul, de parcă nu era deja suficient, a atins paroxismul în minutul 83, atunci când Inter a primit o lovitură liberă din marginea careului. Brehme încearcă să execute, dar Bigliardi iese din zid şi primeşte galben. Fundaşul stânga german repeta lovitura, dar din nou un jucător al oaspeţilor “muşcă din caşcaval”. Încă o repetare. De această dată, Matthaus îşi aşează mingea, iar la fluierul arbitrului, trimite cu sete un şut cu viteza unui glonţ, la care Giuliani nu poate interveni. 2-1 pentru Inter şi stadionul se transformă într-un vulcan.

Finalul îi aparţine lui Trapattoni, care cere arbitrului să pună capăt meciului. Atunci când Luigi Agnolin fluieră, euforia cuprinde pe toată lumea. Reporterii italieni intră pe teren alături de fani şi încearcă să obţină primele declaraţii la cald din partea protagoniştilor. Trap, Bergomi, Zenga şi Berti sunt practic sufocaţi şi-şi găsesc cu greu cuvintele.

A doua zi, Gazzetta dello Sport titrează pe prima pagină „Inter sei grandiosa!”, iar în subtitlu confirmă supremaţia indiscutabilă a nerazzurrilor: „Le-ai distrus: Napoli -9, Milan -14, Juventus -15”.

Ce a urmat?

Inter a câştigat acel titlu acumulând 58 de puncte din 68 posibile. Trapattoni nu va mai cunoaşte niciodată acelaşi succes la Milano, deşi, peste doi ani, avea să cucerească şi Cupa UEFA. Acea echipă a nerazzurrilor a rămas în istorie ca “L’Inter dei record”, prin cifrele pe care le-a realizat.

De cealaltă parte, Napoli s-a mulţumit în acel sezon cu victoria din Cupa UEFA, pentru ca un an mai târziu să îşi treacă în palmares al doilea titlu şi ultimul până în prezent. Nimeni nu bănuia încă finalul trist al acelei echipe.

Pentru mulţi fani ai Interului, titlul din 1989 a rămas cel mai frumos Scudetto al clubului, nu doar datorită faptului că a fost obţinut într-o perioadă când Il Calcio domina lumea şi împotriva unor adversari extraordinari (Napoli cu Maradona, Careca şi Alemao, Milanul lui Sacchi şi al olandezilor, Sampdoria gemenilor golului Vialli-Mancini, Fiorentina lui Baggio, Juventusul lui Zavarov, Michael Laudrup şi Rui Barros), ci şi a manierei în care a fost obţinut.

Sursa foto: twb22.blogspot.ro

1 COMENTARIU

  1. […] lui Giovanni Trapattoni, în principiu aceeaşi echipă care bătuse toate recordurile posibile în sezonul 1988/89, când a câştigat titlul cu un avans de 11 puncte (se acordau 2 puncte la victorie). În plus, la nerazzurri juca celebrul trio german […]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

11 − ten =