Cea mai în formă echipă din fotbalul european la această oră, Liverpool are șansa în acest sezon de a câștiga în premieră un titlu în Premier League – varianta reformată a primei ligi engleze după o pauză de fix 30 de ani de la ultimul campionat câștigat de cormorani. Momentul a fost istoric din multe puncte de vedere, tranziția regimurilor politice la nivel european, consolidarea unei fundații de club la Manchester United de către Alex Ferguson, un Brian Clough la final de carieră.

Managerul

Liverpool avea una dintre raritățile fenomenului – o raritate cu care s-a confruntat cum 10 ani și fotbalul românesc – antrenorul-jucător. Scoțianul Kenny Dalglish se afla în 1989 la al cincilea sezon consecutiv ca antrenor principal al lui Liverpool, simultan activând ca și jucător profesionist – pentru ultima oară în cariera sa de fotbalist.

Până în 1989, Kenny Dalglish a reușit să obțină în calitatea sa de antrenor-jucător, numai puțin de – opt trofee – două campionate, două cupe, trei supercupe și o supercupă a ligii de fotbal, reușind să bifeze 42 de meciuri și 6 goluri în această conjunctură. Acea perioadă a coincis cu timpul de suspendare venit în urma incidentului Heysel și nu a avut șansa de a participa în cupele europene cu Liverpool.

Ultimul sezon (1988-1989)

Pentru Liverpool a fost un sezon cu un nou episod dureros pentru fani – dezastrul de la Hillsborough – care a lăsat 96 de victime în rândul suporterilor săi. În campionat, a dus o luptă până în ultima etapă cu Arsenal, care a ieșit avantajoasă și a câștigat al nouălea titlu de campioană din istorie, dar într-o manieră mai mult decât complicată.

Atât Liverpool, cât și Arsenal au terminat campionatul cu același număr de puncte, 76 și cu același golaveraj (diferență de 37 de goluri). Rezultatele directe au fost cele care au decis campioana. În tur, meciul s-a terminat 1-1 pe Anfield cu Barnes și Alan Smith marcatori, ca în ultima etapă să se decidă totul pe terenul lui Arsenal – Highbury. Din păcate pentru Liverpool, Arsenal a reușit să învingă cu 2-0 și să aibă un avantaj imens la duelurile directe, criteriul de departajare care i-a adus trofeul intern.

Dacă ar fi reușit să câștige campionatul, Liverpool ar fi ajuns la a două dublă cupă-campionat în trei ani, Kenny Dalglish bifând această performanță la primul sezon – 1985-1986. Menționez asta deoarece ultima finală de campionat s-a jucat după finala Cupei Angliei – competiție pe care Liverpool a câștigat-o pentru a patra oară și chiar într-o finală cu rivala locală – Everton, decisă în prelungii cu 3-2.

Pregătiri – transferuri și amicale

Transferurile făcute de Liverpool au fost simple: i-au adus pe suedezul Glen Hysen și Steven Harkness de la Fiorentina (600 de mii de lire) și Carlisle United (75 de mii de lire) și l-au lăsat liber pe irlandezul Jim Beglin care a fost legitimat la Leeds United – ca apoi în luna septembrie un alt irlandez – Ardridge – să fie transferat pe o sumă frumușică – 1,25 milioane de lire la Real Sociedad.

Liverpool a intrat în turnele amicale la sfârșitul lunii iulie, participând la Turneul Internațional Makita, desfășurat pe stadionul Wembley la care au mai participat Dinamo Kiev, Arsenal și FC Porto. În primul meci au învins pe Dinamo Kiev cu 2-0, dar în finală au fost bătuți din nou de rivala ultimului sezon – Arsenal, cu 0-1.

Meciurile amicale au continuat cu un tur în Scandinavia, unde a întreținut patru amicale cu echipe importante din regiune și a rămas neînvinsă după disputarea lor: 2-1 cu Malmo, 1-1 cu Vasalunds, 1-0 cu Halmstads și 0-0 cu HJK Helsinki.

Sezonul 1989-1990

August 1989

Din postura de câștigătoare a Cupei, sezonul competițional a început cu Supercupa Angliei, FA Charity Shield – cum o numesc englezii și le-a oferit celor de la Liverpool să se revanșeze în fața lui Arsenal pentru cele două înfrângeri din 1989 – una fiind decisivă pentru titlul pierdut în ultima etapă. Astfel, Liverpool a câștigat primul trofeu stagional pe 12 august după o victorie cu 1-0 pe Wembley, prin golul lui Peter Beardsley – min. 32.

Prima etapă din campionat a fost pe teren propriu – Anfield – la o săptămână după Supercupă, în fața celor de la Manchester City și au câștigat cu 3-1 (Barnes 11m, Beardsley și Nicol), urmat de două remize în deplasare 1-1 (Barnes) pe terenul lui Aston Villa și 0-0 pe terenul lui Luton Town. Ultimul meci din august a fost unul de pregătire, cu Real Madrid în cadrul trofeului Santiago Bernabeu și l-a pierdut cu 0-2.

Luna august 1989 s-a terminat cu Liverpool clasată pe locul 5, având ca lider în clasament pe londonezii de la Chelsea – echipă nou-promovată, urmată de Millwall (la al doilea sezon de primă ligă), rivalii locali de la Everton pe locul 3 și Coventry City pe locul 4.

Septembrie 1989

Luna septembrie a venit cu o a treia victorie consecutivă în deplasare în campionat, un 3-0 cu Derby County (Rush, Barnes 11m și Beardsley), urmată de cea mai mare victorie a cormoranilor din acel sezon – un 9-0 împotriva lui Crystal Palace pe Anfield, un meci în care au marcat numai puțin de 8 jucători (Nicol – dublă, McMahon, Rush, Gillespie, Beardsley, Aldridge 11m, Barnes și Hysen).

Pentru irlandezul John Aldridge (golgheterul echipei în sezonul precedent cu 31 de goluri în 47 de partide) a fost ultimul meci în tricoul lui Liverpool, care a intrat ca rezervă – a executat penaltiul pentru scorul de 6-0 și la finalul meciului a aruncat ghetele și tricoul în tribuna Kop, ca apreciere fanilor pentru suportul dat lui și echipei sale. Aldridge a fost transfer în Spania, la bascii de la Real Sociedad – unde a evoluat două sezoane fără mare succes.

A urmat o remiză albă pe teren propiu cu Norwich City, după care o victorie importantă în manșa tur din prima rundă a Cupei Ligii, un 5-2 (Hysen, Rush – dublă, Beardley și Barnes) tot pe Anfield, fiind al treilea meci consecutiv jucat pe stadionul din Liverpool, ca la finalul lunii să învingă pe Everton în derbiul local cu 3-1 (Barnes și Rush – din nou dublă).

Octombrie 1989

Luna octombrie a început cu returul din Cupa Ligii, o victorie cu 3-0 pe Anfield cu Wigan Athletic (Steve Staunton – triplă), continuată două săptămâni mai târziu de o victorie pe terenul celor de la Wimbledon, un 2-1 (Beardsley și Whelan). Șirul de invincibilitate (11 meciuri consecutive fără înfrângere) s-a încheiat pe 21 octombrie, pe terenul lui Southampton, care a învins categoric pe Liverpool cu 4-1 (Beardsley 11m).

Cum un rău nu vine niciodată singur, imediat după înfrângerea amintită mai sus a venit o altă deplasare nereușită în Cupa Ligii, pe Highbury, unde Arsenal a repetat scenariul ultimei etapei a sezonului trecut – o victorie cu 1-0 – care au calificat londonezii mai departe în competiție. Singura victorie de la finalul lunii a venit pe Anfield cu o altă echipă londoneză – Tottenham – în campionat cu scorul de 1-0 (Barnes).

Victoria cu Tottenham i-a adus temporar lui Liverpool locul 1 în fața rivalilor de la Everton care păreau că-și dispută din ce în ce mai intens primele două poziții. În plus, din Londra veneau din urmă Chelsea și Arsenal care le puneau probleme serioase în clasament, la fel ca și Norwich, Aston Villa sau Southampton care puteau oricând să strice socotelile unuia dintre favoriți.

După un  septembrie un pic dezamăgitor, Manchester United a început și ea să se organizeze, ajungând la șapte puncte distanță de Liverpool, dar cu zece poziții mai joase decât aceasta. Coventry sau Millwall care păreau favorite în august au căzut mult în clasament și păreau că au pierdut lupta cu miză pentru primele locuri.

Noiembrie 1989

Luna noiembrie a fost una de coșmar pentru Liverpool, deoarece a început cu două înfrângeri consecutive în campionat – 0-1 cu Coventry City și 2-3 cu Queens Park Rangers (Barnes – dublă), ca apoi să recupereze punctele pierdute din prima jumătate a lunii cu victorii în fața lui Millwall (Barnes și Rush) și Arsenal (McMahon și Barnes) cu același scor – 2-1.

Ultimul meci a adus cu sine prima vizită la locul dezastrului de la Hillsborough – la șapte luni de la accident. Liverpool a pierdut cu 0-2 în fața lui Sheffield Wednesday, dar a reușit să termine pe primul loc în clasament la egalitate de puncte cu Chelsea, Arsenal și Aston Villa – despărțite doar prin goalveraj.

La patru puncte distanță erau urmate de Coventry City și Southampton, iar Everton părea că se îndepărteaza încet dar sigur de potențiala luptă pentru campionat. În același timp, Manchester United continua să crească în joc și rezultate, ajungând la o diferență de șase puncte și/sau nouă poziții față de Liverpool.

Decembrie 1989

Pentru unii luna cadourilor. Pentru alții luna revelațiilor. Decembrie a fost începutul unui parcurs ideal pentru Liverpool, care a rămas neînvinsă în meciurile oficiale până în martie 1990. A început cu o victorie pe terenul lui Manchester City, 4-1 (Rush – dublă, Beardsley și McMahon), urmată de o remiză acasă cu Aston Villa, 1-1 (Beardsley) și apoi încă o victorie categorică în deplasare pe terenul lui Chelsea, un 5-2 (Beardsley, Rush – dublă, Houghton și McMahon).

Finalul de lună și de an l-a petrecut în Liverpool, jucând toate cele trei meciuri de campionat pe stadionul Anfield – 0-0 cu Manchester United, o victorie cu 2-1 de Boxing Day în fața lui Sheffield Wednesday (Molby și Rush), terminând anul și în fapt anii 80 cu o victorie simplă – 1-0 cu Charlton Athletic (Barnes) și pe poziția de lideri irefutabili ai campionatului englez.

La finalul anului 1989, Liverpool avea un avans de patru puncte față de ambele urmăritoare – Aston Villa și Arsenal, iar echipele care ofereau un pericul relativ recent – Southampton, Chelsea și Norwich păreau să se stingă în mijlocul clasamentului – creând un culoar pentru revelația unui alt club londonez – Tottenham Hotspur – care se baza pe vremea aceea pe talentele lui Paul Gascoigne și Gary Lineker.

Pericolul pe care l-ar fi putut oferi Everton dispăruse, datorită poziției 10 în clasament și distanței de 13 puncte față de Liverpool, iar Manchester United părea mai mult preocupată de evitarea retrogradării, din cauza locului 15 în care se aflau și a aproprierii nedorite de zona periculoasă – de doar două puncte.

Ianuarie 1990

Noul an a venit cu două remize în deplasare: prima pe terenul lui Nottingham, 2-2 cu echipa antrenată de Brian Clough (Rush – dublă) în campionat și a doua pe terenul lui Swansea City – o remiză albă în Cupa Angliei. Cum orice remiză aduce cu sine o rejucare, partida retur a fost un prilej pentru Liverpool de a face o demonstrație de scor cu public, un 8-0 nemilos pe stadionul Anfield (Rush – triplă, Barnes – dublă, Whelan, Beardsley și Nicol).

În campionat, Liverpool a continuat șirul remizelor – 2-2 pe Anfield cu Luton Town (Barnes și Nicol), urmată de o victorie în deplasare la Crystal Palace, 2-0 (Rush și Beardsley). Finalul lunii ianuarie a adus un nou duel în Cupa Angliei – turul 4, unde a repetat același scenariu cu Swansea – a remizat pe terenul lui Norwich City 0-0 și a bătut acasă cu 3-1 (Nicol, Barnes și Beardsley 11m).

Calificată mai departe în Cupă, Liverpool s-a menținut pe primul loc în prima ligă engleză, cu Aston Villa și Arsenal – rămase în continuare la pândă, dar și cu un adversar mai vechi care a revenit în lupta din fruntea clasamentului – Nottingham Forrest – ajunsă pe locul 4.

Februarie 1990

A doua lună a lui 1990 a fost una sărăcăcioasă pentru Liverpool – nu neapărat din lipsa rezultatelor – cât din lipsa meciurilor care au fos reprogramate și aglomerate în martie și aprilie din cauza condițiilor foarte proaste oferite de vreme și a terenurilor care nu făceau față asprimii vremii. În consecință, Liverpool a reușit să joace doar trei meciuri – două în campionat și unul în Cupă.

În campionat, s-a impus în derbiul local cu Everton, o victorie cu 2-1 pe Anfield (Barnes și Beardsley 11m), urmată apoi de o remiză albă la Norwich City – lucru care se întâmplase la sfârșitul lunii ianuarie în Cupă. Cel mai vechi trofeu al fotbalului i-a oferit lui Liverpool un adversar bun – Southampton, în fața căruia s-a impus cu 3-0 pe teren propriu (Rush, Beardsley și Nicol).

Cu două luni foarte aglomerate în față și fără nicio înfrângere în 1990, Liverpool a rămas pe locul 1 în clasamentul primei ligi și era calificată în sferturile Cupei Angliei.

Martie 1990

Prima lună a primăverii a fost și începutul testurilor de anduranță și de tenacitate pentru Liverpool în fața oboselii, a urmăritorilor din clasament, a numărului mare de meciuri disputate într-un timp foarte scurt. Practic, toată presiunea lui Liverpool venea din partea lor pentru că își decideau singuri soarta în funcție de rezultatele reușite la acel moment.

Lideri în campionat, au continuat șirul victoriilor cu una pe teren propriu, 1-0 cu Millwall (Gillespie). Ajunși în sferturile Cupei Angliei, Liverpool au avut de înfruntat pe londonezii de la QPR – pe terenul cărora au remizat 2-2 (Barnes și Rush), ca să se revanșeze în retur și să se califice în semifinale cu 1-0 (Beardsley).

În campionat, au învins cu 2-1 pe Manchester United pe Old Trafford (Barnes – dublă), ca apoi să fie învinși pe White Hart Lane de Tottenham cu scorul de 0-1. Luna martie au încheiat cu încă o victorie în fața lui Southampton (pe lânga cea reușită în Cupă) cu 3-2 pe stadionul Anfield (Barnes, Rush și Osman autogol), reușind astfel să revină pe primul loc în clasament și să-și debuteze noua achiziție – atacantul israelian Ronny Rosenthal împrumutat până în vară de la Standard Liege.

În continuare pe locul 1 în clasament, împărțit la golaveraj cu Aston Villa și urmărită în continuare de Arsenal, Liverpool părea că mai are de luptat până în ultimele etape ca să-și poată recunoaște titlul de campioană. În paralel, Everton începuse să-și revină ajungând până pe locul 5 – dar fără a oferi probleme reale adversarilor locali.

Aprilie 1990

Pentru Liverpool a fost momentul decisiv – șapte meciuri în mai puțin de 25 de zile. Un test pe care puțini l-ar fi trecut, ținând cont că era la final de sezon. Dar nu a fost cazul lui Liverpool. Singura sincopă a fost în Cupa Angliei, unde a pierdut foarte greu cu 3-4 pe Villa Park cu Crystal Palace (Rush, McMahon și Barnes) – pierzând orice fel de opțiune de dublă-event cupă-campionat care s-ar fi putut ivi.

În schimb, în campionat a rămas neînvinsă până la finalul sezonului – începând luna aprilie cu două victorii (2-1 cu Wimbledon – Rush și Gillespie și 4-0 cu Charlton – Rosenthal cu o triplă și Barnes). Șirul victoriilor au fost întrerupte de două remize consecutive – 2-2 cu Nottingham (Rosenthal și McMahon) și 1-1 cu Arsenal (Barnes), care nu au schimbat-o pe Liverpool din poziție de lider.

Ceea ce s-a întâmplat în ultimele două meciuri a încununat eforturile început din luna august 1989. Ambele meciuri – jucate pe teren propriu – Anfield – a învins cu 4-1 pe Chelsea (Rosenthal, Nicol – dublă și Rush) și cu 2-1 pe QPR (Rush și Barnes 11m), câștigând matematic locul 1 și campionatul cu două meciuri înainte de ultima etapă.

Deși nu au reușit să joace finala Cupei de pe Wembley cu Manchester United, Liverpool se putea lăuda acum cu 18 campionate în palmares, cele mai multe obținute de o echipă până la acel moment (un record depășit de Ferguson și Man Utd).

Mai 1990

Luna mai a adus o echipă Liverpool obligată să-și respecte numele nou-câștigat, continuând seria victoriilor până la finalul competiției – reușind 1-0 cu Derby County (Gillespie) pe Anfield – în ultimul meci de pe teren propriu și un 6-1 cu Coventry City în deplasare (Barnes – triplă, Rosenthal – dublă și Rush) – în ultimul meci oficial al sezonului.

Împrumutul lui Ronny Rosenthal a devenit un transfer legitim, englezii plătind clauza de 1 milione de lire belgienilor de la Standard Liege pentru a-și asigura serviciile israelianului pe termen lung. Atacantul și-a demonstrat eficacitatea în timpul foarte scurt petrecut la clubul din Liverpool de aproape două luni – 7 goluri în 8 meciuri.

Deși au câștigat campionatul și erau cea mai în formă echipă engleză, Liverpool nu a putut participa în cupele europene datorită incidentului Heysel – care a obligat UEFA să-i suspende pe englezi timp de 10 ani, o suspendare ridicată începând cu sezonul 1991-92.

Sezonul 1990-1991 a fost de asemenea, primul sezon european, după suspendarea totală a cluburilor engleze cauzată de același incident și care a ținut cinci ani. În consecință, coeficientul de țară căzuse dramatic din cauza neparticipării – locul 25 în Europa – și îi oferă un singur loc – locul 2 în Cupa UEFA – ocupat de Aston Villa. Celălalt loc automat venea din Cupa Angliei și a fost câștigat de Manchester United care a mers în Cupa Cupelor – câștigând și competiția în acel sezon.

Locul Echipa Nr. jocuri V E Î GM GP Pct
1 Liverpool FC (C) 38 23 10 5 78 37 79
2 Aston Villa (UEFA) 38 21 7 10 57 38 70
3 Tottenham Hotspur 38 19 6 13 59 47 63
4 Arsenal Londra 38 18 8 12 54 38 62
5 Chelsea Londra 38 16 12 10 58 50 60
6 Everton FC 38 17 8 13 57 46 59
7 Southampton FC 38 15 10 13 71 63 55
8 Wimbledon FC 38 13 16 9 47 40 55
9 Nottingham Forest 38 15 9 14 55 47 54
10 Norwich City FC 38 13 14 11 44 42 53
11 Queens Park Rangers 38 13 11 14 45 44 50
12 Coventry City FC 38 14 7 17 39 59 49
13 Manchester United 38 13 11 16 46 47 48
14 Manchester City 38 12 12 14 43 52 48
15 Crystal Palace FC 38 13 9 16 42 66 48
16 Derby County FC 38 13 7 18 43 40 46
17 Luton Town FC 38 10 13 15 43 57 43
18 Sheffield Wednesday (R) 38 11 10 17 35 51 43
19 Charlton Athletic (R) 38 7 9 22 31 57 30
20 Millwall FC (R) 38 5 11 22 39 65 26

Lotul:
Portari:
Bruce Grobbelaar –Zimbabwe- (06.10.1957) – 50m și 44 gp
Mike Hooper –Anglia- (10.02.1964) – 0m și 0gp.

Fundași:
Gary Ablett –Anglia- (19.11.1965) – 16 m și 0 g.
David Burrows –Anglia- (25.10.1968) – 33 m și 0 g.
Gary Gillespie –Scoția- (05.07.1960) – 16m și 4 g.
Alan Hansen –Scoția- (13.06.1955) – 42 m și 0 g.
Glenn Hysen –Suedia- (30.10.1959) – 46 m și 2 g.
Steve Nicol –Scoția- (11.12.1961) – 33 m și 9 g.
Steve Staunton –Irlanda- (19.01.1969) – 28m și 3 g.
Nick Tanner –Anglia- (24.05.1965) – 4 m și 0 g.
Barry Venison –Anglia- (16.08.1964) – 37 m și 0 g.
Alex Watson –Anglia- (05.04.1960) – 1 m și 0 g.

Mijlocași:
John Barnes –Anglia- (07.11.1963) – 45 m și 28 g.
Ray Houghton –Irlanda- (09.01.1962) – 25 m și 1 g.
Steve McMahon –Anglia- (20.08.1961) – 49 m și 5 g.
Jim Magilton –Irlanda de Nord- (06.05.1969) – 0 m și 0 g.
Mike Marsh –Anglia- (21.07.1969) – 2 m și 0 g.
Jan Molby –Danemarca- (04.07.1963) – 20 m și 1 g.
Nigel Spackman –Anglia- (02.12.1960) – 0 m și 0 g.
Ronnie Whelan –Irlanda- (25.09.1961) – 46 m și 2 g.

Atacanți:
John Aldridge –Irlanda- (18.09.1958) – 2 m și 1 g (transferat în septembrie la Real Sociedad)
Peter Beardsley –Anglia- (18.01.1961) – 41 m și 16 g.
Ronny Rosenthal –Israel- (11.10.1963) – 8 m și 7 g (transferat în martie de la Standard Liege)
Ian Rush –Țara Galilor- (20.10.1961) – 48 m și 26 g.
Kenny Dalglish –Scoția- (04.03.1951) – 1 m și 0 g.

Rândul din spate: Jan Molby, Gary Gillespie, Mike Hooper, Gary Ablett, Bruce Grobbelaar, Steve Staunton, Glenn Hysen.
Rândul din mijloc: Roy Evans, Ray Houghton, Ian Rush, Alex Watson, John Aldridge, Barry Venison, David Burrows, Ronnie Moran.
Rândul din față: John Barnes, Steve Nicol, Alan Hansen, Kenny Dalglish, Ronnie Whelan, Steve McMahon, Peter Beardsley.

Statistici:

Cel mai întâlnit scor: 2-1 (8 ori –  de 5 ori pe teren propriu și de 3 ori în deplasare)
Cele mai multe goluri (ca sfert de oră): minutele 76-90 – 26 de goluri.
Cea mai bună ofensivă din campionat: 78 goluri marcate
Cea mai bună defensivă din campionat: 37 de goluri primite.
Cea mai categorică victorie: 9-0 cu Crystal Palace în prima ligă (12 septembrie 1989 – Anfield)
Cea mai grea înfrângere: 1-4 cu Southampton în prima ligă (21 octombrie 1989 – The Dell)
Cel mai lungă perioadă fără înfrângere: decembrie 1989 – martie 1990 (12 victorii și 8 egaluri)
Cea mai mare audiență pe teren propriu: 38.730 de spectatori (3 februarie 1990 – 2-1 cu Everton – prima ligă)
Cea mai mică audiență pe teren propriu: 19.231 de spectatori (19 septembrie 1989 – 5-2 cu Wigan Athletic – Cupa Ligii Angliei)
Cel mai bun marcator: John Barnes – 28 de goluri (22 – prima ligă, 5 – cupă, 1 – cupa ligii)
Cele mai multe meciuri jucate: Bruce Grobbelaar – 50 de meciuri (38 – prima ligă, 8 – cupă, 3 – cupa ligii, 1 – supercupă)

 Articol scris de Sebi Răducu

1 COMENTARIU

  1. Bun articolul , dar cu o eroare importanta . Ediția 88-89 a campionatului Angliei a fost câștigată așa cum ați spus de către Arsenal dar nu din cauza rezultatelor directe cu pentru că Arsenal a avut un gol in plus la totalul golurilor ( golaverajul era egal ! ) . Golul campionatului a fost marcat de Michael Thomas in ultimul minut . Acela a fost golul care a decis câștigătoarea campionatului , marcat în ultimul minut . Daca s-ar fi terminat doar 1-0 pentru Arsenal s-ar fi jucat meci de baraj !

Leave a Reply to Claudiu Toma Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

20 + 1 =