29 mai 1991. Stadionul San Nicola din Bari. 56 000 de spectatori. Steaua Roșie Belgrad ( Crvena Zvezda în sârbă ) reușea să obțină ceea ce până acum a rămas cel mai mare succes din istoria fostului spațiu iugoslav. Echipa antrenată de Ljupko Petrovic ajunsese pentru prima oară în finala Cupei Campionilor și se impunea în fața celor de la Olympique Marseille după executarea loviturilor de departajare.

Nu era prima finală pentru o echipă sârbă. În 1966, Real Madrid câștiga pentru a șasea oară Cupa Campionilor în fața celor de la Partizan Belgrad într-un sezon în care Dinamo București, avea să cadă eliminată, demn ( 0-2, 2-1 ), de către Internazionale Milano.

Înainte de 1991, Steaua Roșie mai reușise să ajungă de două ori în semifinalele aceste competiții, însă în 1957 a fost eliminată de Fiorentina, iar în 1971 de către Panathinaikos, datorită golurilor marcate în deplasare.

Pe drumul spre Bari, echipa din Belgrad îi lăsase în urmă pe cei de la Grasshopper, Glasgow Rangers, Dinamo Dresda și Bayern Munchen, pe baza unui fotbal ofensiv, cu multe goluri, motiv pentru care finala cu cei de la Ol Marseille se aștepta a fi destul de interesantă. Se anticipa un meci cu multe goluri, însă s-a dovedit că miza pusă în joc i-a determinat pe Petrovic și Goethals ( antrenorul francezilor ) să tacticizeze jocul și să trimită finala spre prelungiri, până la loviturile de departajare. Sârbii au marcat tot, în timp ce de la de la francezi avea să rateze Amoros. Golul decisiv l-a marcat Darko Pancev, iar Cupa Campionilor pleca spre Belgrad.


Intentia acestui articol este să se centreze în jucătorii acelei echipe campioană și să deslușească cam cum au evoluat carierele lor după finala de la Bari. Lotul convocat de Ljupko Petrovic pentru acel meci a fost următorul:

1. Stevan Stojanovic
2. Slobodan Marovic
3. Ilija Najdoski
4. Refik Sabanadzovic
5. Miodrag Belodedici
6. Sinisa Mihajlovic
7. Robert Prosinecki
8. Vladimir Jugovic
9. Darko Pancev
10. Dejan Savicevic
11. Dragisa Binic
12. Milic Jovanovic
13. Ivica Momcilovic
14. Rade Tosic
15. Vlada Stosic
16. Vladan Lukic

Ce s-a întâmplat cu toti acesti jucători?:

Miodrag Belodedici

Una dintre vedetele echipei. Mai câștigase o Cupă a Campionilor cu o altă Steaua, cea a Bucureștiului și era singurul jucător străin din lot, chiar dacă Belodedici avea origine sârbă, transformându-se astfel în primul jucător ce câștiga Cupa Campionilor cu două echipe diferite.

Cu Steaua București avea deja un palmares destul de consistent: 4 campionate, 3 Cupe ale României și o Supercupă a Europei. În 1988, a fugit din țară, regimul comunist de atunci condus de Nicolae Ceaușescu condamnându-l la 10 ani de închisoare pe motiv de înaltă trădare ( a fost grațiat după revoluția din 1989 ). O dată ajuns la Belgrad reușește să își prelungească șirul de titluri câștigate ajungând la șapte consecutive ( patru în România și trei în Serbia ).

După câștigarea Cupei Campionilor, a mai stat un sezon la Belgrad, cel poreclit Cerbul pentru eleganța sa în defensivă ajungea la Valencia, club la care din păcate nu prea a convins ajungând după alte două sezoane la Real Valladolid, iar un an mai târziu la Villareal. Nereușind să i se adapteze fotbalului iberic a plecat în Mexic, acolo unde a jucat două sezoane pentru Atlante, pentru ca în 1998 să se întoarcă la prima sa iubire, Steaua București, echipă la care s-a și retras în 2001, an în care, alături de Marius Lăcătuș, avea să și câștige ultimul titlu din cariera sa. A jucat 55 de meciuri pentru naționala României și a marcat 5 goluri.

Robert Prosinecki

Unul dintre cei mai talentați jucători ai acelei echipe, transformându-se, la doar 21 de ani, într-unul dintre cei mai doriți jucători din Europa la acel moment. De altfel după finala de pe San Nicola, Prosinecki semna cu Real Madrid, echipa spaniolă reușind să îl transfere după o luptă dură dusă cu granzii Europei. Se aștepta mult de la el, însă Prosinecki avea un mare defect: se accidenta extrem de ușor. În primul lui sezon la Real Madrid a jucat doar trei meciuri.

Născut în Germania, Robert a debutat la Stuttgarter Kickers înainte de a ajunge în Croația la Dinamo Zagreb. Curios, dar adevărat, Prosinecki a fost dat afară de la Dinamo Zagreb ( pentru a ajunge la Steaua Roșie ) de către antrenorul Miroslav Blazevic, acesta susținând că dacă tipul ăsta ajunge jucător de fotbal, eu îmi mănânc diploma de antrenor. Nu s-a aflat încă dacă Blazevic s-a ținut de cuvânt.

După trei sezoane la Real Madrid a plecat către nordul Spaniei pentru a juca la Real Oviedo, acolo unde într-un an în care a fost respectat de către accidentări a fost remarcat de Barcelona care și-a depus încrederea în el și l-a chemat în Catalunia. Pentru doar un alt sezon însă. Au urmat Sevilla, din nou Dinamo Zagreb, câteva meciuri cu NK Hrvatski, Standard Liege, Portsmouth, Olimpija Ljubljana și retragerea la NK Zagreb.

Prosinecki este singurul jucător care a marcat la turneul final al Mondialelor cu două naționale diferite. Cu Yougoslavia ( un mondial ) și cu Croația ( două ).

Ilija Najdoski

Și-a început cariera la Vardar Skopje în Macedonia, acolo unde a jucat alături de Darko Pancev. La Steaua Roșie a jucat între 1988 și 1992, făcând saltul spre Primera Division transferându-se la Real Valladolid, iar după doi către Turcia la Denizlispor. A mai jucat la CSKA Sofia, retrăgându-se în Elveția la FC Sion.

Rade Tosic

A fost rezervă în finala de la Bari și nu a jucat nici un minut.Înainte de Steaua Roșie, mai jucase șase sezoane la Sloboda Tuzla și alte două la Hajduk Split. La Belgrad a stat două sezoane, după care a plecat și el către Spania ( opt dintre jucătorii acelui lot au ajuns în Spania ) acolo unde a jucat prin diviziile inferioare, retrăgându-se în 1995 ca jucător al clubului Castellon.

Vlada Stosic

A intrat în minutul 84 al respectivei finale, înlocuindu-l pe Savicevic. Un produs al propriei pepiniere de la Steaua Roșie. A debutat cu echipa mare în 1984, pentru ca în 1987 să fie împrumutat pentru a căpăta experiență la Rad Belgrad și ulterior la Radnicki Nis. A fost repescuit, iar după câștigarea Cupei Campionilor a plecat în … Spania ( unde în altă parte? ) la Mallorca. Patru ani a stat pe insulă, pentru ca în 1995 să ajungă la Betis Sevilla, urmând apoi etapa mexicană la Atlante, acolo unde s-a reîntâlnit cu Belodedici, și cea portugheză, acolo unde s-a și retras în 1999 la Vitoria Setubal.

Vladimir Jugovic

Înainte de a ajunge la Steaua Roșie, Jugovic jucase pentru Trstenik, la echipa din Belgrad ajungând în 1989. După finala de la Bari și-a început periplul prin Italia. Sampdoria ( trei ani ), Juventus Torino ( doi ani, loc unde a și câștigat un Scudetto, cea de-a doua Cupă a Campionilor din cariera sa ), Atletico Madrid ( un an ), back in Italy la Inter ( doi ani ), AS Monaco ( alți doi ani ), austriaca Admira Wacker ( un sezon ), retrăgându-se în cea de-a doua divizie germană la Rot Weiss Ahlen.

Vladan Lukic

Un alt jucător care a ajuns ulterior în Spania. Nu a făcut însă mare lucru acolo, jucând doar 9 meciuri pentru Atletico Madrid. S-a întors în Serbia, jucând pentru Vojvodina Novi Sad și OFK Belgrad. A mai avut o etapă de un an în Spania la Atletico Marbella, o mică echipă din diviziile inferioare, un alt an din nou la OFK Belgrad, urmat de escapade gen FC Sion și Metz, retragerea semnând-o în Grecia la Paniliakos.

Dragisa Branic

El e un caz atipic dacă privim cazurile celorlați fotbaliști de la Steaua Roșie. Înainte de a câștiga Cupa Campionilor, Branic jucase deja în Spania. Și-a început cariera la Napredak Krusevac, iar după trei ani a ajuns la Radnicki Nis, loc unde a fost găsit de Steaua Roșie în 1988. Având prestații destul de bune, a fost transferat de către francezii de la Brest, însă cum în Franța nu a făcut prea mulți purici, a fost trimis să joace în Spania în Segunda Division la Levante. Nu i-a mers prea bine nici pe malul Mediteranei așa că a decis să se întoarcă la Steaua Roșie, unde a stat un sezon, exact sezonul în care a câștigat Cupa Campionilor. Ce a urmat pentru Branic? Slavia Praga, Apoel Nicosia, Nagoya Grampus Eight și Tosu Futures, acolo unde s-a și retras.

Dejan Savicevic

Probabil unul dintre cei mai cunoscuți jucători ai acelei echipe la nivel mondial. S-a format la echipele de copii ale clubului OFK Titograd ( azi Mladost Podgorica ) iar în prima divizie a debutat cu Buducnost Podgorica. După patru sezoane la acest club a fost remarcat de către Steaua Roșie acolo unde a stat alte patru sezoane, timp în care a fost câștigată și această finală de care vorbim. A ajuns la AC Milan, acolo unde și-a menținut rata de patru sezoane jucate, câștigând încă o Cupă a Campionilor și un Scudetto. A mai jucat o finală a acestei competiții, pierdută însă de AC Milan în fața Ajax-ului olandez. În ultimul său sezon la Milan a fost sacrificat ca efect al noilor reguli impuse de federația italiană, reguli ce nu permiteau apariția a mai mult de trei jucători străini simultan pe teren. S-a întors pentru un sezon la Steaua Roșie, jucând doar trei partide. S-a retras în Austria la Rapid Viena.

Sinisa Mihajlovic

Unul dintre cei mai buni executanți de lovituri libere din istoria fotbalului. Calitate care a început să și-o descopere la Vojvodina, înainte de a fi descoperit de către cei de la Steaua Roșie. Pentru că Sinișa merită un articol aparte, vom face o trecere succintă peste traseul carierei sale: Roma, Sampdoria, Lazio, Inter Milano, echipă la care s-a și retras în 2006. Cu naționala plavă a jucat 63 de meciuri înscriind 9 goluri.

Darko Pancev

Și-a trăit cei mai buni ani ai săi ca fotbalist profesionist la FK Vardar și la această Steaua Roșie ( în 1991 a câștigat și Gheata de Aur ). Periplul european l-a început în 1992, ajungân să joace la Inter Milano, Leipzig, Fortuna Dusseldorf și FC Sion. În nici una dintre echipele astea nu a mai avut prestațiile remarcabile avute cu echipa din Belgrad. El este cel care a tronsformat ultimul penalty al finalei.

Stevan Stojanovic

Portarul titular în acea finală. Stojanovic a mai jucat ulterior o finală de cupă europeană în 1993 cu belgienii de la Royal Antwerp, pierdută însă în fața Parmei.

Și pentru a termina trecerea în revistă a membrilor acelei echipe-minune, ne oprim la antrenorul Ljubo Ljuoko Petrovic. Petrovic, fost jucător și el, și-a desfășurat cariera jucând doar pentru două echipe: croata Osijek și americana Buffalo Stalions. Retrăgându-se din poziția de jucător la Buffalo, s-a apucat de antrenorat la echipele de juniori de la Osijek. Doi ani mai târziu a plecat în … Spania pentru a îi antrena pe cei de la Espanyol Barcelona. S-a întors la Osijek, acolo unde avea să îl descopere pe Davor Suker, ajunge la Steaua Roșie, ia titlul continental și pleacă pe mapamond pentru a antrena naționale precum Uruguay, Grecia, Austria, China, Dubai sau Bulgaria. În prezent este antrenorul celor de la Croatia Sesvete, echipă din prima divizie croată.

informatii culese de pe
Reprezentacija
wikipedia
European Cup History

1 COMENTARIU

  1. Apropos de Blazevic si Prosinecki. Parca in 1996 ( sau 1998 ) la unul dintre turneele finale unul era antrenor iar celalt jucator. Se pare ca s-au impacat pana la urma :))

  2. Apropos de Blazevic si Prosinecki. Parca in 1996 ( sau 1998 ) la unul dintre turneele finale unul era antrenor iar celalt jucator. Se pare ca s-au impacat pana la urma :))

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 − 3 =