„-Hai, Ioane, că te laşi cam greu!

La apariţia lui Alecsandrescu, Ion Aurel se ridică în picioare, îi strânse mâna şi-l pofti să ia loc.

– Tovarăşe comandant, am zis să pornesc noua activitate chiar de la începutul anului. Cred că aşa e mai bine. Am aranjat totul la federaţie, iar de azi sunt al dumneavoastră.

Ioane, e de treabă aici. Iar am avut un campionat prost, la titlu nu putem să ne mai gândim, iar şansele de a prinde o cupă europeană sunt aproape nule. Trebuie să reconstruim totul pentru la anul.

Alecsandrescu ceru permisiunea să-şi aprindă o ţigară.

– Tovarăşe Aurel, mai e în joc şi Cupa. Steaua e o specialistă la acest capitol. Şi pe vremea mea, şi mai încoace, când nu ne-a ieşit în campionat am rezolvat-o pe partea Cupei. Nu degeaba suntem recordmeni cu 13 trofee cucerite.

– Ai dreptate, Ioane, dar simt eu că nu merge. Lotul e cam subţire şi dacă n-ar fi Iordănescu ăsta nu ştiu unde ne-am fi găsit acum. Eu zic că trebuie să mai racolăm nişte jucători.

– Tovarăşe comandant, în principiu aveţi dreptate, dar nu trebuie să ne grăbim. Reconstrucţia unei echipe se face în câţiva ani. Din fondul de jucători care se rulează într-o pauză competiţională nu rămân decât maximum zece la sută. Uitaţi-vă şi dumneavoastră la lotul nostru. Îi las la o parte pe Iordache, Anghelini, Sameş, Florin Marin, Iordănescu. Ei fac parte din generaţia veche şi nu vor mai putea prinde noua trupă. Treptat, se vor retrage. Singurul care ar mai putea-o face e Tudorel Stoica. Iar din urmă, ce vine? Vă spun eu, dacă sunt trei sau patru. Balint, Iovan, Majearu, poate Minea. Alţii nu văd”.

Fragment din cartea Super Steaua, de Andrei Vochin

Astfel a început preşedinţia „Sfinxului” în Ghencea. Din ce motive insista comandantul clubului din acea perioadă, Ion Aurel, să-l determine pe Alecsandrescu să revină la Steaua? În primul rând, inima sa era roş-albastră. Născut pe 17 iulie 1928, la Copăceni – Vâlcea, avea să devină unul dintre jucătorii emblematici ai CCA-ului. Cinci titluri de campion, trei Cupe ale României, plus titlul de golgheter în 1956 (18 goluri în 22 de meciuri) şi cinci prezenţe în echipa naţională. Debutul sub tricolor a avut loc într-o partidă de referinţă, pe 22 aprilie 1956, în victoria de la Belgrad, atunci când pe teren s-au aflat 11 jucători militari. În momentul în care s-a retras, în 1962, a devenit unul dintre cei mai importanţi oameni din Federaţie.

După un tur cenuşiu al Stelei în sezonul 1981/82, Ion Aurel l-a contactat pentru a reveni la clubul din Ghencea. A aşteptat finalul campionatului şi a acceptat provocarea. Iovan şi Balint au fost primele ţinte ale lui Alecsandrescu. Apoi au urmat trialuri peste trialuri, zile întregi pierdute pentru a urmări jucători aşa cum numai el ştia, plus multe pachete de ţigări. Peste 120 de jucători au trecut prin ochii extrem de critici ai lui Nea Ion, dar numai cei mai buni aveau să rămână. Rând pe rând, au fost opriţi Majearu, Petcu, Piţurcă, Bumbescu, Belodedici, Puşcaş, Lăcătuş, Boloni. Urmarea? O ştim cu toţii. Visul oricărui conducător a devenit realitate: Cupa Campionilor Europeni a venit la Bucureşti. Alecsandrescu a creat un grup care, timp de patru ani, a fost imbatabil în ţară, iar în Europa a stat în vârf sau undeva pe aproape.

A venit revoluţia, lucrurile s-au mai schimbat, dar Nea Ion a rămas la fel. Prin metode doar de el ştiute, la Steaua au venit jucători precum Doboş, Gâlcă, Panduru, Filipescu sau Adrian Ilie, iar rezultatele nu au întârziat să apară. Şase titluri consecutive, performanţă care l-a catapultat pe Alecsandrescu în legendă. Probabil „Omul secolului XX” la Steaua deţine un adevărat record mondial: 16 titluri naţionale din postura de jucător şi conducător al aceleiaşi echipe. În momentul în care el a plecat, roş-albaştrii au început să-şi piardă din strălucire. În cea mai lungă zi din anul 2001, 21 iunie, „Sfinxul” s-a stins, intrând în eternitate.

Nu a vorbit niciodată mult, dar cuvintele lui erau sfinte. Emerich Jenei, antrenorul alături de care a atins Everestul fotbalului european, l-a caracterizat astfel: „Ion Alecsandrescu şi când tăcea spunea câte ceva. Era incomparabil. Era un intelectual. A fost cel mai mare conducător al Stelei. S-a preocupat permanent de jucătorii săi, de condiţiile lor, să-i descopere şi să-i lanseze în fotbalul mare. Îi respecta la fel de mult ca şi pe membrii familiei sale”.

Un gentleman! Cu asta am spus tot” – Cornel Dinu

Un conducător unic, machiavelic şi benefic, un OM MARE, scrieţi asta cu majuscule” – Valentin Ceauşescu

 

Liviu & Ionuț

 

7 COMENTARII

  1. Un om extraordinar!STEAUA nu va mai avea niciodata un asemenea conducator!Odihneste-te in pace Sfinxule! Te iubim de aici din tribuna!Inca te simtim alaturi de noi!

  2. Un mare conducator de club. Poate cel mai mare conducator pe care un club din Romania l-a avut. Imaginea lui vegheaza asupra culorilor ros-albastre si a tot ce inseamna STEAUA. R.I.P

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

twenty − 16 =