interviu costin stucan prosport

E bine să încep acest interviu precizând că redactorul șef al ProSport a fost una dintre țintele predilecte ale frustrărilor mele legate modul de a face jurnalism sportiv în România. Cu timpul mi-am dat seama că nu Costin Ștucan este vinovat pentru ceea ce cred că se face greșit de o bună perioadă de timp în această breaslă și nu îmi rămâne decât să îi mulțumesc și în mod public pentru faptul că a acceptat să răspundă acestor întrebări.

Cine este Costin Ștucan și de unde vine?

Vin dintr-o familie obişnuită, cu un abonament la ziarul Sportul, în care am fost încurajat să visez că într-o zi o să ajung jurnalist sportiv. După ani lungi de fotbal cu nasturi, alimentat cu echipe din Elveţia, Franţa şi Anglia, echipe aflate din lista marcatorilor publicată de Fotbal Plus, am ajuns în redacţia Sportul românesc în 1995, la 18 ani.

De ce jurnalism sportiv?

Cred că după ce şi-a rupt zeci de încălţări la fotbalul de pe stradă şi din curtea şcolii, fiecare copil are un vis, de a ajunge fotbalist. Eu am crescut cu visul de a deveni Chris Waddle, apoi l-am descoperit pe Steve McManaman. Nu erau jucători de talia lui Maradona, însă fotbalul englez m-a fascinat încă de pe vremea când vedeam rezultatele la pronosportul bulgăresc. Când visul acesta nu se îndeplineşte, în primul rând din cauza lipsei de talent, apare un altul. Să scrii despre fotbal. Şi acesta se poate spulbera din cauza lipsei de talent, însă au trecut 19 ani şi jumătate din ziua în care am intrat pentru un concurs în sediul Sportul românesc din Brezoianu şi încă mai lucrez în presa sportivă. Probabil, e vorba doar de multă pasiune.

Se poate separa latura subiectivă de cea profesională când prestezi jurnalism sportiv sau e mai simplu să vinzi informația în stilul ultras?

Se pot separa apele. Absolut. Dacă eşti încărcat cu sarcina pozitivă a vreunei pasiuni pentru o echipă, contactul cu realitatea din fotbalul românesc are menirea de a te descărca brusc. Orice om normal nu mai poate hrăni această pasiune când vede, descoperă şi verifică zecile de aberaţii care se petrec zilnic la cluburile mari din România.

Te-ai îmbrăcat în același vestiar cu Ioanițoaia, cu Tolontan…

Cu Tolontan da, Ioaniţoaia venea déjà echipat. Apropo de Tolo, jucam periodic fotbal în Tineretului, lângă Arcul de Triumf, iar el venea mereu cu gleznele bine fixate cu faşă elastică. Juca bine, era un închizător cu minte, cam ce se caută acum în fotbal, dar avea gleznele sensibile. Într-una din dăţi, eu, tânăr dornic de afirmare şi prin dovedirea talentului fotbalistic, am încercat o contră disperată la un şut al lui. Am auzit un “Auuuu” lung, agitaţie, apoi faţa albă a lui Tolo, trântit la pământ . Am înlemnit. Tocmai îi rupsesem glezna redactorului şef, situaţia era teribilă. Mintea mea procesa disperată informaţia, colegii se agitau să descopere gravitatea accidentării. Am avut atunci viziunea concedierii, apoi îmi amintesc doar cum îl susţineam pe după umăr pe Tolontan în drumul spre cişmea, pentru a pune apă rece pe gleznă. Era doar o entorsă. Îţi închipui ce glume a trebuit să suport în acea zi şi în următoarele. Revenind la îmbrăcatul în vestiar, pot spune că ei doi m-au îmbrăcat. Ei, Mihai Ciucă, Carlo Bartales, Andrei Niculescu, Grigore Cartianu. De la aceşti oameni am învăţat moda în jurnalismul sportiv, lor le datorez tot ce ştiu astăzi.

Ce nu îți place la actualul jurnalism sportiv românesc?

După mulţumirile ca la Oscar, aici am altele. Le mulţumesc părinţilor mei, tatălui meu, mamei mele, Dumnezeu să o odihnească, pentru faptul că m-au învăţat că banii trebuie să se câştige cinstit. Răspunsul la întrebare îl deduci tu.

Dacă ai putea, ce atacant de valoare ai transfera în redacția ta?

Aş transfera un atacant de valoare de la echipele de juniori. Asta este politica ProSport. Recrutarea de talente. În câteva luni, am reuşit să punem nişte copii promiţători lângă jurnaliştii experimentaţi din redacţie. Atacanţii de valoare din media sportivă au salarii peste posibilităţile noastre, iar noi suntem mai degrabă Ajax, nu Real Madrid.

Gazzetta dello Sport, Marca, L’Équipe, englezii… Cine joacă mai spectaculos în Europa?

Gustul meu se duce spre media engleză, spre o combinaţie între Daily Mirror şi The Guardian, însă nu neg că o lectură pe Marca este o experienţă interesantă. Gazzetta şi L’Equipe au un standard cerut de publicul din România, dar gustat de prea puţini. Cifrele zilnice de trafic sunt o experienţă interesantă pe care o recomand celor care cer mediei de sport din România “calitate”. Calitatea există, comentariile tot mai dese de la articolele ProSport stau mărturie, însă are un gust ca o mâncare de regim. Adevărul este că media se ascunde în spatele cererii publicului, iar publicul în spatele ofertei. O să-ţi dau un exemplu. Eram la Gazeta Sporturilor şi am preluat o iniţiativă din revista britanică FourFourTwo, un campionat al echipelor din România reprezentate de fete frumoase. Se numea Divizia Sexy. Scorurile erau stabilite în funcţie de voturile cititorilor. Reacţia lor a fost una furioasă, de dezgust. Articolele despre Divizia Sexy erau însă, de departe, cele mai accesate. Concluzia o tragi tu.

Hagi, Popescu, s-au integrat perfect în peisaj. Speranțele de schimbare sunt aproape nule

Ce nu îți place în actualul fotbal românesc?

Fotbalul românesc arată acum ca legumele pe care le cumpărăm iarna din supermarket. Fără gust, fără miros. O să râzi, ştiu, însă afirm cu toată responsabilitatea că fotbalul românesc este cangrenat de meciuri trucate. Cititorii nu realizează adevărata amploare a fenomenului. Marea problemă este că oameni de la care aşteptam schimbarea în urmă cu 15-20 ani, Hagi, Popescu, s-au integrat perfect în peisaj. Speranţele de schimbare sunt similare celor din societate. Adică aproape nule.

Au trecut 26 de ani de ani de la momentul Sevilla. Fotbalul s-a schimbat mult de atunci. Cum a fost posibil si câți ani vor mai trece până va fi iar posibil?

Cum a fost posibil? Prin crearea unui mediu artificial, cu o competiţie între două superputeri, Steaua şi Dinamo, întărită de interdicţia de a vinde jucători în străinătate. Replicarea acelui mediu nu cred că ar trebui să mai fie vreodată o prioritate pentru vreun român, chiar şi cu garanţia unei finale de cupă europeană.

Ce-a avut Hagi și ce i-a lipsit lui Mutu?

E o întrebare dificilă. Tentaţia e să spui că Hagi a avut o ambiţie continuă care l-a propulsat ca un combustibil. Problema e că ştiu că şi Hagi a avut momentele lui de cădere. Mircea Lucescu l-a caracterizat ca fiind un protejat al regimului Ceauşescu, un tânăr care a avut ieşiri în decor. Totuşi, Hagi nu a fost un copil răsfăţat, iar asta l-a ajutat să-şi dorească să-şi schimbe condiţia. Mutu, în schimb, a fost un răsfăţat. Şi a rămas aşa până la capăt.

Ce are Steaua și ce nu are Dinamo?

Jucători mai buni, cumpăraţi pe bani.

Răzvan Burleanu într-un cuvânt

Iluzie.

Se mai fac blaturi în fotbalul românesc?

Ţi-am răspuns deja.

Ai ieși la o bere cu Laurențiu Reghecampf?

( Zâmbește ) Nu beau bere, nu beau alcool decât foarte rar. Dar aş ieşi cu Reghecampf la o cafea pentru a discuta despre greşelile fundamentale pe care le comite. Evident, n-ar înţelege nimic şi sper că nu-mi va arăta din nou ce are sub burtă. Reghecampf este în acelaşi timp creaţia şi victima soţiei sale.

Cât timp le dedici rețelelor sociale? Îți sunt utile?

Destul de mult. Social media este un drog care prezintă riscuri serioase pentru socializarea clasică, reală. Văd des tineri de 15-16-18 ani ieşiţi în oraş să socializeze, iar când ajung la o masă împreună preferă să-şi exploreze fiecare universul virtual închis într-un smart phone, ignorându-se reciproc cu nasul în display. Mă bucur că m-am născut înaintea erei digitale şi am avut timp să am o copilărie reală, trăită în natură, nu printre like-uri, comment-uri şi share-uri.

Timp liber mai ai? Ce faci cu el?

Puţin, din păcate. Norocul meu este că am o iubită înţelegătoare. Lucrează în media şi înţelege nevoia de timp din această meserie. Ador filmele de calitate, desenul şi muntele.

De ce Liverpool?

Pentru că tatăl meu m-a dus la Dinamo – Liverpool în 1984, iar numele mi-a rămas în minte. După 1989, am descoperit un chioşc în faţa agenţiei de bilete CFR de lângă Gara de Nord unde găseam numere din revistele britanice Shoot şi Match, iar camera mea s-a umplut cu postere. Printre ele, unul cu Steve McManaman, fotbalist meu favorit. Primul tricou original l-am cumpărat în 1996, cu numărul 17 şi numele preferatului meu, iar acum am ajuns la peste 80 de tricouri Liverpool. În 2005, cocoţat undeva în înaltul tribunei oficiale de pe stadionul Atatutk din Istanbul, am trăit cea mai frumoasă seara din cariera mea de suporter amator, Liga Campionilor câştigat de la 0-3 în minutul 45.

Care e cel mai bun fotbalist pe care l-ai văzut jucând nu doar pe televizor?

Suarez.

Messi, Maradona sau Pele?

Pe primul îl consider un produs al ştiinţei, al doilea nu mi-a fost niciodată simpatic, iar pe al treilea nu l-am văzut jucând. Oscilez între Van Basten, Romario şi Gullit.

Un mesaj pentru hateri?

Te salut! Te prinde mult mai bine noua postură. Erai tare antipatic şi şi ne înveninam amândoi aiurea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

one + fourteen =