În fotbal, la fel ca și în viață, e plăcut să ne aducem aminte de acele momente care ne-au emoționant și care ni s-au încrustat lejer pe scoarța memoriei.

Am putea vorbi despre mulți fotbaliști, fotbaliști tehnici cu un imens repertoriu de trucuri și floricele la care apelau de foarte multe ori. Am putea vorbi de jucători care nu au ieșit mai deloc din zona lor de siguranță, de perimetrul în care erau puși de antrenori, însă care au avut momente în care, târâți spontan de inspirație și ajutați de întâmplare, ne-au lăsat pe toți cu gura căscată. Vom vorbi însă de goluri, după aceea de fotbaliști. Primul pe listă, golul marcat de Robbie Fowler într-un Liverpool – SK Brann jucat în 1997, unul dintre cele fascinante exemple care ar fi putut fi găsit pentru acest tip de postare, un gol care făcea înconjurul lumii atât de repede încât a ajuns chiar și pe ecranele televiziunii publice din Romania la doar  24 de ore după.

Un gol pe care doar Fowler l-a putut vedea, un ”sombrero” ciudat ce îi lasă cu gura căscată pe fundașii norvegieni care au nevoie de jumătate de secundă pentru a asimila ceea ce au văzut; jumătate de secundă suficientă pentru ca Fowler să transforme viitorul în prezent:

Am descoperit fotbalul italian o dată cu Mondialul organizat acolo în 1990. Revoluția din decembrie 1989 decupase stema comunistă de pe steag deschizându-ne o fereastră atât de mare spre exterior încât Italia 1990 a fost evenimentul care ne-a inundat cu lumină chipurile fascinate și uimite. Acolo l-am descoperit pe Toto Schillaci și tot acolo l-am văzut, rezervă, pe Il Codino – Roberto Baggio. 

Erau vremuri în care italienii se întrebau dacă vor mai avea parte vreodată de un jucător capabil să facă ceea ce făcuse Maradona la Napoli. A apărut el, un fotbalist din genul celor cu talent nefinisat care duseseră fotbalul de stradă pe stadioane.  Baggio a ajuns faimos din cauza imensului său repertoriu tehnic, strâns pe străzile Vicenzei, însă dacă era ceva ce controla la perfecție erau preluările, în special cele aeriene. Dintr-o preluare a ieșit și unul dintre cele mai frumoase goluri din cariera lui și din istoria fotbalului mondial; o singură preluare, o singură mișcare, control și dribling simultan. Unul dintre acele lucruri incredibile pe care le vezi doar o singură dată pe gazon, unul dintre acele baloane care par atât de grele, însă care sfârșesc atât de suave pe șiretul ghetei. Da, Roberto a fost un jucător cu un mare defect, inconstanța, însă numai el putea marca goluri ca cel de mai jos:

Tot din Italia, un alt gol, de data asta al unui tip de care am auzisem de el pe când făcea furori în Franța. Acolo juca un anume George Weah, atacant african în care se implantase amestecul letal: fizic impunător și  tehnică de excepție. Era sortit să ajungă mare. A ajuns mare, câștigând Balonul de Aur în 1995, anul sosirii sale în Italia, începând să lase stadioane întregi cu gura căscată.

De acolo vine golul ăsta, din încrâncenatul fotbal italian al anilor 90, dintr-un balon pe care Weah l-a cules în propriul careu. L-a luat sub oblăduirea lui pornind pe drumul contraatacului solitar în care nici măcar colegii de echipă nu s-au mai zbătut să îl acompanieze o dată ajuns la mijlocul terenului. Văzându-se singur, Weah a decis să lasă jumătate de echipă veroneză în spate, apropiindu-se de portarul rival care cu siguranță, pe măsură ce atacantul se apropia de el, vedea înspăimântat cu fotbalistul african semăna tot mai mult cu un monstru decupat din filmele de Halloween, care era pe punctul de a înscrie unul dintre golurile secolului:

A  fost o vreme în care aveam o armată de fotbaliști afară. Fotbaliști buni, nu surogatele care se zbat acum pe la arabi, greci sau chinezi. Unul dintre acei fotbaliști a fost Adrian Ilie, un jucător care cu puțină mai multă ambiție, ar fi putut da mult mai multe fotbalului. Luat de Valencia la jumătatea sezonului 1997-1998, Adrian Ilie, un nume practic necunoscut în Spania, a debutat la ”lilieci” în plin campionat, recent coborât din avion, sosit direct din Turcia.

Cine își mai aduce aminte de acei ani, își aduce aminte și de cum veneau pe bandă rulantă veștile cu prestațiile bune ale lui Ilie. Fără să fi avut nevoie de o perioadă de adaptare, ajuns într-o țară a cărei limbă nu o cunoștea, într-o echipă cu ai cărei jucători nu se antrenase suficient și pe care nu îi cunoștea, Adrian Ilie a înscris 12 goluri în 17 meciuri jucate în acel retur de Primera Division. Presa spaniolă se întreba de unde naiba ieșise jucătorul ăsta, iar suporterii Valenciei credeau că au în față reîncarnarea lui Mario Kempes. Se ajunsese să se vorbească, la puține săptămâni de la sosirea lui, cât vor întârzâia cei de la Barcelona sau Real Madrid până să facă o ofertă pentru el. Îi mai lipsea o poreclă care să impună respect pe gazon, însă în timpul unei conferințe de presă posterioare unuia dintre acele 17 meciuri, Claudio Ranieri, antrenorul de atunci al Valenciei, spunea că ”Ilie este letal, mușcă și omoară, la fel ca o cobră”. De atunci, al nostru român ajuns în Spania avea să fie cunoscut precum COBRA. Cobra și pentru că era capabil să fabrice goluri, din nimic, așa ca ăsta de mai jos, marcat în poarta celor de la Merida:

Va urma …

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

7 + 10 =