Pentru mulţi dintre noi, Campionatul Mondial din 1990 a fost primul pe care l-am urmărit. Din acest motiv, probabil, rămâne şi cel mai frumos. Dar şi pentru că atunci când pui alături Italia şi fotbalul iese mereu ceva special. Iar imnul oficial al competiţiei este cea mai bună dovadă. Sincer acum, aţi mai ascultat un imn al unei Cupe Mondiale atât de plin de… fotbal?

Italienii s-au pregătit cât au putut de bine pentru Coppa del Mondo. Doar erau gazde şi nici nu concepeau să nu se încoroneze campioni. Au aranjat ca până în semifinale să nu joace decât la Roma. Selecţionerul Azeglio Vicini a convocat toată floarea cea vestită din Serie A: Baresi, Ancelotti, Maldini şi Donadoni (Milan), Zenga, Bergomi şi Serena (Inter), Ferrara şi Carnevale (Napoli), De Agostini (Juventus), Giannini (Roma), Vierchowod, Mancini şi Vialli (Sampdoria). Alături de ei, au fost chemaţi un puşti care va intra în istoria „squadrei azzurra” ca singurul fotbalist care a marcat la trei mondiale consecutive, Roberto Baggio, şi un anume Salvatore „Toto” Schillaci, care a început turneul ca rezervă şi-l va încheia ca o vedetă absolută, câştigând titlul de golgeter şi pe cel de jucător al Campionatului Mondial.

Rând pe rând, gazdele au câştigat în faţa Austriei (1-0), Statelor Unite (1-0), Cehoslovaciei (2-0), Uruguayului (2-0) şi Irlandei (1-0). Fără niciun gol primit şi cu o încredere din ce în ce mai mare, Italia aştepta în semifinale Argentina lui Maradona, pe care urma să o înfrunte acasă la „El Pibe d’Oro”, pe San Paolo din Napoli. Schillaci, care deja devenise „Salvatore della Patria” prin golurile sale, a marcat în minutul 17, deschizând astfel „azzurrilor” drumul către finala de la Roma. A fost momentul în care a intervenit destinul. Cel mai bun portar al lumii la acel moment, Walter Zenga, a făcut unica sa greşeală în turneu, iar Caniggia a egalat. Iar dramatismul a atins paroxismul la loteria penaltyurilor. Donadoni şi Serena au ratat ultimele două lovituri ale Italiei, care-şi vedea astfel năruit visul de a cuceri titlul suprem la ea acasă.



Peste patru zile, pe San Nicola din Bari, Italia câştiga în faţa Angliei cu 2-1 şi obţinea locul trei. Palidă consolare. Rămânea însă amintirea unor nopţi cu adevărat magice, titlul de golgeter câştigat de Schillaci şi golul de poveste înscris de Baggio în poarta Cehoslovaciei, cel mai frumos al competiţiei.

La următoarea ediţie a Campionatului Mondial, în Statele Unite, Italia va fi şi mai aproape de triumf. A jucat finala împotriva Braziliei, pe care a pierdut-o tot la penaltyuri. Abia în 2006, la mondialul german, va reuşi „squadra azzurra” să-şi treacă în palmares cel de-al patrulea titlu suprem.

1 COMENTARIU

  1. Ma…multumesc ca mi-ai amintit de Gianna! :)Campionatul asta a fost clasificat ca multi drept unul dintre cele mai urate din istorie. Pentru mine e insa cel mai frumos, pentru ca a fost primul. Chiar mai frumos decat ala magic din '94.A fost primul campionat care a insemnat cu adevarat o demonstratie de forta a organizatorilor. Toate stadionele au fost impecabile, in frunte cu stadionul din Bari, ultima inovatie la acea ora. Imi amintesc golurile lui Lacatus de la Bari, golul lui Balint din infernul de la Napoli, ratarea lui Timofte de la Genova, dar si cele doua suturi care au trecut pe langa palmele lui Lung…Imi amintesc si ruptura dintre suporterii napoletani si Maradona si cazaturile spectaculoase ale lui Klinsmann.Iar vedeta a fost cu siguranta Toto. Tin minte foarte clar momentul in care a intrat in meciul cu Austria, un meci destul de dur si a marcat la prima atingere de minge. A avut un mondial fantastic.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

10 + 11 =