Maradona-napoli1

Etapa a 31-a din Serie A programează două dueluri care, în trecut, reprezentau adevărate confruntări decisive pentru Scudetto, Lazio – Parma şi Napoli – Juventus. Erau vremurile în care Il Calcio nu avea rival pe continent, iar cele mai mari staruri ale fotbalului mondial făceau spectacol săptămână de săptămână pe terenurile din Italia.

Astăzi ne amintim de două partide clasice din istoria campionatului italian, care i-au avut ca protagonişti pe Roberto Mancini şi Diego Maradona.

Călcâiul lui Mancini (1999)

Pe 17 ianuarie 1999, Parma primea pe teren propriu o echipă a lui Lazio care se afla într-o formă excelentă. Biancocelesti erau neînvinşi de şapte etape, câştigând precedentele şase meciuri, şi sprintaseră spre un Scudetto care părea să le fie la îndemână. Era şi normal să se întâmple astfel, în condiţiile în care preşedintele Sergio Cragnotti băgase adânc mâna în buzunar, iar antrenorul Sven-Goran Eriksson avea la dispoziţie un lot extraordinar, din care făceau parte Alessandro Nesta, Sinisa Mihajlovic, Fernando Couto, Pavel Nedved, Dejan Stankovic, Christian Vieri, Alen Boksic, Marcelo Salas sau Roberto Maninci.

Însă şi Parma avea cu ce să se laude. Pe bancă stătea Alberto Malesani, iar jucători precum Gianluigi Buffon, Nestor Sensini, Fabio Cannavaro, Lilian Thuram, Dino Baggio, Mario Stanic, Juan Sebastian Veron sau Hernan Crespo formau un grup suficient de valoros pentru ca, la finalul sezonului 1998/99, gruparea emiliană să câştige Cupa UEFA, Cupa Italiei şi să se califice în Liga Campionilor.

Meciul direct dintre cele două echipe, programat în ultima etapă a turului, a fost intens, alert şi spectaculos. Nimeni nu a reuşit să rupă echilibrul în prima repriză, în care atât Parma, cât şi Lazio ar fi trebuit să beneficieze de câte un penalty, dar, după pauză, au venit şi golurile. Primii au marcat oaspeţii, în minutul 51, prin Salas, care a transformat o lovitură de la 11 metri, pentru ca, trei minute mai târziu, Crespo să egaleze cu o deviere din câţiva metri.

Însă momentul care a transformat acest meci într-unul memorabil a venit cu 22 de minute înainte de final. În urma unui corner de pe partea stângă, Roberto Mancini a readus-o pe Lazio în avantaj cu o execuţie splendidă, o minge trimisă cu călcâiul sub bară, la care nici măcar Buffon nu a avut reacţie. O bijuterie de gol, despre care se vorbeşte şi în prezent. „E genul de execuţie pe care nu o vezi în fiecare duminică, trebuie aplaudată”, a spus Eriksson la finalul întâlnirii, în timp ce omologul său de pe banca Parmei, Alberto Malesani, l-a completat: „E o întâmplare, dar fotbalul e făcut şi din astfel de lucruri. În orice caz, a fost o capodoperă, care ne-a afectat moralul”. Într-adevăr, gazdele nu au mai reuşit să revină, după ce au fost conduse şi a doua oară. Ba mai mult, în prelungiri, Vieri a înscris şi el, pecetluind astfel al şaptelea succes consecutiv în campionat pentru laziali.

Evident, la interviurile de după meci, toată lumea era curioasă să asculte declaraţia lui Mancini. „L-am păcălit pe Benarrivo, el nu m-a urmărit şi am lovit mingea cu călcâiul. E un gol important, dar nu am câştigat nimic, suntem abia la jumătatea drumului”, a spus actualul antrenor al lui Galatasaray. Cuvinte oarecum profetice, pentru că Lazio a ratat cucerirea titlului la finalul acelui sezon. Echipa din capitala Italiei s-a consolat însă cu succesul din Cupa Cupelor, competiţie care s-a aflat la ultima sa ediţie. Peste un an, avea să vină şi mult doritul şi aşteptatul Scudetto.

Show-ul lui Maradona (1990)

După ce a pierdut inexplicabil titlul din 1988 în faţa Milanului, iar un an mai târziu nu a putut ţine pasul cu Interul lui Trapattoni, marea echipă a lui Napoli, condusă de Diego Maradona, era decisă să nu mai rateze cucerirea celui de-al doilea Scudetto din istoria clubului. Un obiectiv deloc uşor, într-un campionat în care, în acea perioadă, alte patru-cinci formaţii îşi propuneau acelaşi lucru.

Însă napoletanii beneficiau de toate atuurile necesare pentru a câştiga. Îl aveau în echipă pe cel mai bun fotbalist din lume, alături de care evoluau tânărul Ciro Ferrara, internaţionalii italieni Fernando De Napoli şi Andrea Carnevale şi brazilienii Careca şi Alemao, şi sprijinul unui public vulcanic. Cu cinci etape rămase de disputat, pe San Paolo sosea marele duşman, Juventus, iar Napoli nu-şi putea permite niciun pas greşit, în condiţiile unei curse umăr la umăr pentru Scudetto cu Milanul lui Sacchi şi al olandezilor.

Torinezii nu mai câştigaseră un titlu din 1986, însă reprezentau oricum o forţă, lucru confirmat de victoriile obţinute în Cupa Italiei şi şi Cupa UEFA la finalul acelui sezon, dar şi de faptul că au dat gogheterul Cupei Mondiale din 1990, celebrul Salvatore “Toto” Schillaci.

Cu toate acestea, pe 25 martie 1990, bianconeri au fost neputincioşi în faţa lui Maradona. Argentinianul a rezolvat practic meciul cu o dublă reuşită în prima jumătate de oră. Primul gol a fost o execuţie din interiorul careului, a doua, o lovitură liberă marcă înregistrată. Oaspeţii au dat senzaţi că pot reveni, atunci când De Agostini a transformat un penalty în minutul 61, dar diferenţa de două goluri s-a refăcut trei minute mai târziu, Francini înscriind după un corner executat de Maradona.

Peste câteva minute, Diego avea să fie schimbat, în aplauzele unui stadion arhiplin şi nebun de fericire. Idolul de necontestat al fanilor napoletani îşi încheiase reprezentaţia şi putea pleca liniştit la vestiare. Peste ceva mai mult de o lună, în ultima etapă, pe 29 aprilie, Napoli învingea cu 1-0 pe Lazio pe teren propriu şi devenea pentru a doua oară campioana Italiei. Milan se “consola” la finalul sezonului cu al doilea succes consecutiv în Cupa Campionilor.

Sursa foto: forza27.com

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

three − one =