Orgoliu, pasiune, încrâncenare, talent, tristeţe, bucurie, eşecuri, succese. Toate au un loc într-o istorie de 101 ani. Atât cât împlineşte astăzi Interul. Să încerci să faci o istorie a „nerazzurrilor” este o misiune aproape imposibilă. Oricum nu ai cum să curpinzi totul. Dacă scrii faptele, laşi deoparte oamenii. Viceversa e la fel de valabilă. Plus că sunt lucruri, evenimente şi oameni de care nimeni nu ştie, dar care au avut importanţa lor la realizarea victoriilor sau a înfrângerilor. Aşa că nu ne mai ramâne decât să ne bucurăm că suntem contemporani cu o mică bucată a unei istorii fabuloase. O istorie care se scrie şi sub ochii noştrii.

9 martie 1908, restaurantul L’Orologio din Milano. Un grup de rebeli din cadrul Milan Cricket and Football Club (actualul AC Milan), nemulţumiţi de „domnia” italienilor, aveau să dea naştere unei noi echipe de fotbal: Internazionale Football Club. Declaraţia de intenţie avea să rămână în istorie, atât prin mesaj, cât şi prin faptul că, practic, a însemnat actul de naştere al clubului: „Nascera qui al ristorante «L’Orologio», ritrovo di artisti, e sara per sempre una squadra di grande talento. Questa notte splendida dara i colori al nostro stemma: il nero e l’azzurro sullo sfondo d’oro delle stelle. Si chiamera Internazionale, perche noi siamo fratelli del mondo”. Primul preşedinte din istoria grupării avea să fie Giovanni Paramithiotti, iar banca tehnică i-a fost atribuită lui Virgilio Fossati. Şi ca o dovadă a deschiderii către jucătorii străini, primul căpitan sin istoria „nerazzurrilor” a fost un elveţian, Hernst Manktl.

La numai doi ani de la înfiinţare, în 1910, Inter avea să cucerească primul titlu de campioană a Italiei. Cu Virgilio Fossati pe bancă, dar şi în teren, cu o echipă garnisită cu şase elveţieni, Ernest Peterley I fiind vedeta absolută cu cele 25 de goluri înscrise, „nerazzurri” au fost de neoprit, astfel că pe 24 aprilie 1910, în finala campionatului, tânăra formaţie milaneză spulbera cu un neverosimil 10-3 pe Pro Vercelli, câştigând astfel primul său trofeu. După acest succes a urmat însă o perioadă neagră, totul culminând cu uciderea pe front în Primul Război Mondial a lui Fossati. Într-un fel, Virgilio a fost prima legendă a clubului. Născut chiar la Milano, în 1889, a evoluat 97 de meciuri în tricoul „nerazzurro”, reuşind să înscrie de patru ori. Cifre care cu siguranţă le-ar fi îmbunătăţit dacă nu avea parte de un sfârşit tragic.

După război, a urmat o perioadă cu suişuri şi coborâşuri. Unui nou scudetto, în 1920, i-a urmat o evitare a retrogradării în ultimul moment, în 1923, dar mai ales şicanele noului regim politic de la Roma, condus de Benito Mussolini. Tradiţia liberală a clubului, deschiderea către jucătorii străini şi, mai ales, numele clubului, asociat de liderul fascist Internaţionalei Comuniste, au dus la fuziunea Interului cu Unione Sportivo Milano şi la schimbarea titulaturii în Ambrosiana. Mai mult decât atât, s-au schimbat şi tricourile de joc, care acum erau albe cu o cruce roşie pe piept, asemănătoare steagului oraşului Milano. În inimile fanilor a rămas însă în continuare acel sublim FORZA INTER, iar scandările şi cântecele galeriei au ramas aceleaşi, spre evidenta nemulţumire a „Ducelui”. În plus, în 1931, preşedintele Pozzani şi-a asumat un mare risc, schimbând din nou numele echipei în AS Ambrosiana-Inter. Ambiţionaţi parcă de aceste şicane, jucătorii au răspuns pe teren. Conduşi de primul star din istoria fotbalului italian, Giuseppe Meazza, „nerazzurri” au cucerit încă trei titluri (1930, 1938 şi 1940) şi o Cupă a Italiei (1939). La opt zile după cucerirea celui de-al cincelea scudetto, Italia a intrat oficial în Al Doilea Război Mondial.


La finalul teribilei conflagraţii, preşedintele clubului din acea vreme, Carlo Masseroni, avea să redea clubului veghea denumire, spre decliciul suporterilor. Acelaşi om a fost determinant în obţinerea primelor succese interiste postbelice. Pentru a reda „nerazzurrilor” anvergura de odinioară, Masseroni l-a adus pe banca tehnică pe Alfredo Foni, iar în echipă au apărut jucători precum Ghezzi, portarul supranumit „kamikaze”, olandezul Wilkes, suedezul Skoglund, ungurul Nyers sau Benito Lorenzi, unul dintre cei mai mari golgeteri ai Interului. Rezultatele nu au întârziat să apară, gruparea lombardă încoronându-se campioană a Italiei în 1953 şi 1954. Cu toate acestea, cel mai important moment din anii ’50 l-a reprezentat preluarea echipei de un magnat la petrolului. În 1955, în schimbul a 100 de milioane de lire italiene (o sumă ce astăzi trezeşte zâmbete), Angelo Moratti devenea preşedinte al clubului.

Mare pasionat de fotbal şi având-o mereu alături pe soţia sa, Erminia, supranumită „Lady of Inter”, Angelo Moratti a fost artizanul a ceea ce urma să devină „Il Grande Inter”. Aportul Erminiei a fost de asemenea extrem de important. Micuţă, elegantă, dar mai ales pasionată de fotbal, ea a încercat, şi a reuşit, să creeze o adevărată familie în cadrul echipei. Iar banii nu au fost niciodată o problemă. În 1957, Moratti a plătit o sumă modică pentru fotbalul actual, dar colosală pentru acele vremuri, 30.000 de lire sterline, pentru a-l cumpăra pe Antonio Angelillo. Iniţial, investiţia a părut a da roade. În primul sezon la Inter, jucătorul a marcat 33 de goluri în tot atâtea meciuri. Însă chiar dacă Angelillo era un marcator înăscut, vremea marilor succese încă nu sosise. A fost nevoie ca preşedintele să-i aducă la echipă, în 1960, pe Helenio Herrera, tehnician argentinian care cucerise patru titluri în Spania cu Atletico Madrid şi Barcelona, şi pe Italo Allodi, care din funcţia de manager general a vegheat la crearea unei formaţii unice. Abia atunci, perioada lui „Il Grande Inter” putea începe.

Una dintre marile calităţi ale lui Angelo Moratti a fost răbdarea. Herrera nu a reuşit de la început să transforme Interul într-o echipă care să funcţioneze perfect. Însă atunci când „maşinăria” s-a pornit, a devenit imposibil de oprit. În 1963 a fost cucerit titlul, cu o formaţie a cărei coloană vertebrală o formau liberoul Picchi, marele Facchetti, spaniolul Luis Suarez, în timp ce la finalizare era inegalabilul Sandro Mazzola. Cu astfel de jucători, dar şi cu un sistem catenaccio dus la perfecţiune, „nerazzurri” au pornit să cucerească Europa şi lumea. În primul tur al Cupei Campionilor, ediţia 1963-1964, Inter a trecut, cu scorul general de 1-0, de Everton. Europa era uimită. O echipă care avea în componenţă nişte superjucători, avea un stil care la nevoie sacrifica spectacolul în favoarea rezultatelor. Iar vedetele nu ezitau să se pună în slujba grupului. Acestui fel de a juca fotbal i-au căzut apoi victime AS Monaco, Partizan Belgrad şi Borussia Dortmund. Astfel, pe 27 mai 1964, la Viena, campioana Italiei o întâlnea pe Real Madrid în meciul pentru supremaţia continentală. Cu un Mazzola în zi de graţie, autor a două goluri, Inter s-a impus cu 3-1. De altfel, Mazzola a avut un rol hotărâtor în acea campanie, în 9 partide reuşind să înscrie 7 goluri. În septembrie, băieţii lui Herrera aveau să obţină şi Cupa Intercontinentală în faţa argentinienilor de la Independiente Buenos Aires. Ratarea titlului de campioană în acel an va fi singura dezamăgire. Dar, din postura de deţinătoare a trofeului, Inter va lua startul şi în ediţia următoare a competiţiei.

Dacă triumful din 1964 a însemnat un parcurs aproape perfect, fără nicio înfrângere, succesul din 1965 în Cupa Campionilor a fost pigmentat de multe emoţii. După un 7-0 sec la general administrat lui Dinamo în optimile de finală, au urmat primele probleme, în sferturi, contra lui Glasgow Rangers. La Milano, Inter s-a impus cu 3-1, însă returul din Scoţia a fost un chin total pentru campionii Europei. Înfrângerea la limită, 0-1, însemna pasul spre semifinale, acolo unde adversar a fost FC Liverpool. Hunt, Callaghan şi St.John au marcat pentru „cormorani” în meciul tur din Anglia, în timp ce speranţele italienilor au fost păstrate de reuşita lui Mazzola. Misiunea pentru manşa a doua era aproape imposibilă. O echipa precum Inter, care nu producea spectacol şi nu marca foarte mult, trebuia să întoarcă handicapul din Regatul Unit. Şi totuşi, la Milano, în minutul 8 era deja 2-0, goluri Corso şi Peiro, regretatul Facchetti înschinzând tabela în minutul 62 pentru un 3-0 memorabil şi o a doua finală consecutivă de Cupa Campionilor. Adversarul din finală era echipa momentului, Benfica Lisabona. Portughezii jucau au patra finală în cinci ani şi eliminaseră de o manieră categorică pe Real Madrid şi pe Vasas. Marele avantaj al echipei lui Herrera îl reprezenta faptul că ultimul act avea să se desfăşoar chiar pe San Siro. Însă în ziua meciului, din cauza condiţiilor meteo, terenul de joc se prezenta într-o stare deplorabilă. S-a discutat despre posibilitatea reprogramării partidei, fără a se ajunge la un punct comun. Peste ani, inclusiv Giacinto Facchetti, un monument de fair-play, recunoştea că acea finală nu ar fi trebuit să se dispute în acea zi. S-a disputat totuşi, iar golul lui Jair a încoronat-o pe Inter, pentru a doua oară consecutiv, regină a Europei. Titlul în competiţia internă şi încă o Cupă Intercontinentală încheiau un an fabulos pentru „nerazzurri” şi consacra echipa condusă de Moratti drept echipa numărul unu a lumii la acel moment.

În următorii doi ani, Inter va ramâne în prim-planul competiţiei numărul unu intercluburi. În 1966, milanezii au cedat în semifinale la Real Madrid(1-1/0-1), pentru ca în 1967 să ajungă în finala de la Lisabona, pierdută în faţa lui Celtic Glasgow cu 1-2. Eşecul în faţa scoţienilor a oferit prilejul ziarului portughez Mundo Desportivo să scrie: „Era inevitabil. Mai devreme sau mai târziu, Inter-ul lui Hererra, Inter-ul stilului catenaccio, al victoriilor la limită, trebuia să plătească refuzul de a juca un fotbal spectaculos”. Perioada irepetabilă din anii ’60 a luat sfârşit în 1968, atunci când Angelo Moratti şi Helenio Herrera au părăsit echipa. Fără îndoială, a fost finalul unei ere. Ceea ce a urmat în anii următori, scudetto în 1971 şi finala Cupei Campionilor pierdută în faţa Ajaxului lui Cruyff, a venit parcă din inerţie.



Succesul în campionat din 1971 a fost posibil prin faptul că veteranii din perioada de glorie, Burgnich, Facchetti, Bedin, Corso, Mazzola sau Jair, s-au completat de minune cu noii sosiţi, Boninsegna sau Oriali, sub cârma lui Giovanni Invernizzi. Visul unui nou triumf continental avea să fie spulberat de Ajax, olandezii, conduşi de Ştefan Kovacs de pe bancă şi de Cruyff din teren, învingând cu 2-0 în ultimul act. Au urmat câţiva ani fără niciun succes, însă în 1977, pe banca Interului soseşte Eugenio Bersellini, cel care avea să ofere senzaţia că echipa poate trăi o nouă eră de aur, câştigând Cupa Italiei în două rânduri (1978, 1982), scudetto în 1980 şi jucând o semifinală de Cupa Campionilor în 1981, pierdută însă în faţa lui Real Madrid (0-2/1-0). Din păcate, deşi beneficia de aportul unor jucători precum Oriali, Altobelli sau Beccalossi, Bersellini nu a reuşit să-i conducă pe „nerazzurri” spre succesele de altădată.

Anii ’80 aduc un preşedinte nou la Inter. Este vorba despre Ernesto Pellegrini. El va fi cel care îi va transfera la Milano pe Karl-Heinz Rummenigge, Hansi Muller, Andreas Brehme, Jurgen Klinsmann, dar mai ales, Lothar Matthaeus. De asemenea, îl va numi antrenor pe Giovanni Trapattoni. Iar în 1989, „nerazzurri” vor cuceri un nou titlu de campioni ai Italiei. Acea echipă va fi numită „Inter dei record”, suferind o singură înfrângere în campionat şi strângând 58 de puncte (pe atunci se dădeau doar două puncte la victorie). Legendarul Trap se baza pe un schelet fenomenal, format din Walter Zenga, portarul numărul unu al lumii la acel moment, Giuseppe Bergomi, recordmenul all-time al prezenţelor în tricoul Interului, germanii Andreas Brehme şi Lothar Matthaeus, determinanţi în victoria Germaniei la Campionatul Mondial din 1990, argentinianul Ramon Diaz şi Aldo Serena, golgeterul acelui sezon cu 22 de goluri. Succesul din campionat va fi dublat de prima Supercupă a Italiei din palmaresul „nerazzurrilor”, după 2-0 cu Sampdoria. Inter a reuşit să se impună şi pe plan european, cucerind Cupa UEFA în 1991, după ce a eliminat rând pe rând pe Rapid Viena, Aston Villa, Partizan Belgrad, Atalanta Bergamo şi Sporting Lisabona, iar în finală a învins într-o dublă manşă pe AS Roma (2-0/0-1).

În ciuda acestor victorii, perioada anilor ’90 va fi plină de neîmpliniri şi de scandaluri pentru Inter. Cele două Cupe UEFA câştigate (1994 şi 1998), plus o finală pierdută în aceeaşi competiţie în 1997, nu puteau însă masca neputinţa din Serie A. În 1994, „nerazzurri” vor termina campionatul pe un ruşinos loc 13, la numai un punct de retrogradare. Nici după preluarea clubului de către Massimo Moratti, fiul lui Angelo, lucrurile nu au stat altfel. Deşi a cheltuit sume uriaşe pe transferuri, la Milano poposind jucători precum Djorkaeff, Zamorano, Ronaldo, Baggio, Recoba, Vieri, Veron sau Crespo, titlul nu mai venea pe Meazza. Poate ar fi poposit în 1998, la capătul celui mai bun sezon din anii ’90, dar un arbitraj scandalos în derbyul cu Juventus de la Torino a redus considerabil şansele Interului la cununa cu lauri. Consolarea a venit din Cupa UEFA, trofeu cucerit la Paris, după o victorie memorabilă în faţa lui Lazio, scor 3-0.

Au urmat alte sezoane dezamăgitoare, nici măcar Marcelo Lippi sau Hector Cuper nereuşind să aducă titlul la Milano. Totul a culminat în 2002, atunci când „nerazzurri” au pierdut mult aşteptatul scudetto în ultima etapă, după un joc cu cântec la Roma, pierdut cu 4-2 în faţa lui Lazio. Tot Cuper a fost aproape şi de a reda strălucirea europeană Interului, jucând o semifinală de Liga Campionilor, cedată însă la marea rivală AC Milan. Fanii începuseră să-şi piardă şi speranţa, şi răbdarea. După un loc 4 în 2004, cu Zaccheroni pe bancă, Moratti îl numeşte antrenor pe Roberto Mancini. Fosta vedetă a Sampdoriei şi a lui Lazio avea să cucerească încă din primul sezon pe Meazza Cupa Italiei, învingând în finală pe AS Roma (2-0/1-0). În Serie A, Mancio a pierdut doar două meciuri, dar din cauza numărului prea mare de egaluri (18), va încheia campionatul doar pe locul 3.

Juventus a dominat de o manieră impresionantă anul competiţional 2005-2006, câştigând titlul fără mari probleme. Inter va termina tot pe 3, cucerind din nou Cupa Italiei, la capătul unei alte finale cu Roma (1-1/3-1). Dar bomba va exploda după încheierea sezonului. Scandalul Calciopoli, care a arătat că Juventus şi Milan fuseseră implicate în trucarea anumitor meciuri, a dus la sancţiuni dure. Torinezii au pierdut titlul şi au fost retrogradaţi, iar „rossonerri” au fost depunctaţi. În acest fel, „nerazzurri” obţineau, la masa verde, al 14-lea scudetto din istorie. Dacă preşedintele Moratti a lăsat deoparte toate frustrările anilor trecuţi şi a sărbatorit cum se cuvine titlul, fanii simţeau că este nevoie de un succes obţinut pe teren pentru a demonstra superioritatea echipei. Iar sezonul 2006-2007 le-a îndeplinit visul. Un sezon fabulos, în care Inter a zburdat pur şi simplu în Serie A, unde a pierdut un singur meci. Bucuria putea fi şi mai mare dacă Roma nu invingea trupa lui Mancini în finala Cupei Italiei. Dar chiar şi aşa, suporterii au sărbătorit la intensitate maximă faptul că Inter devenea campioană a Italiei pe teren după 18 ani.

Faptul că la acest moment Inter este principala forţă a Italiei a fost demonstrat de titlul cucerit în campionatul trecut. Dar eşecul lui Mancini de a se impune şi în Europa i-a fost fatal singurului tehnician din istoria „nerazzurrilor” care în fiecare an în care a stat pe bancă a cucerit măcar un trofeu. A fost adus Jose Mourinho, care a dus echipa pe primul loc în Serie A, la o distanţă apreciabilă faţă de principalele rivale, însă nu a reuşit să impresioneze în Liga Campionilor, noua obsesie a lui Moratti şi a fanilor. Returul cu Manchester United, care se va juca la două zile de la sărbătorirea celor 101 ani de la înfiinţare, este însă ocazia potrivită.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here