Autobiografia lui Brian Clough – geniul, omul, fotbalistul, antrenorul!

8
6690

Brian Clough

“Pentru Peter…să știi că mi-e dor de tine, încă. Odată îmi ziceai: <când o să scapi de mine n-o să mai râzi în viața ta!>. Ai avut dreptate”. Sunt cuvintele cu care își începe autobiografia Brian Clough, ajutat de John Sandler și alegerea pe care o fac ar putea să pară subiectivă. Vor fi multe cărți la această rubrică, multe recenzii, unde voi încerca să fiu alături de toți cei care mai îmbrățișează și literatură sportivă.

De ce cartea lui Clough? Pentru că a fost genial, pentru că e omul pe care Anglia nu a știut să-l respecte decât după ce a dispărut, pentru că era mai arogant decât Mourinho de astăzi, pentru că s-a crezut multă vreme Dumnezeul fotbalului. Și nu, nu doar cât a trăit Peter Taylor, și după ce s-a stins mâna lui dreaptă, practic singurul lui prieten adevărat.

Cum se prezintă Cloughie în propria-i carte? Atât de arogant că la un moment dat îți vine să îl pocnești peste față, mai ales la cum îi sunt așezate cele 25 de capitole din carte. Apoi te liniștești, te îndrăgostești din nou de Brian și de cartea lui și n-o lași…e dragoste cu năbădăi.

Tragedia de pe Hillsborough, dar cu Frank Sinatra pe fundal

Un vis devenit realitate pentru Brian a fost să-l cunoască pe idolul său…cum? Un asemenea arogant a avut idoli? L-a iubit pe Frank Sinatra așa de mult că și-a permis ca în cartea lui un capitol să se numească “Regrets, I’ve had a few”, după care următorul să fie intitulat “Death in the afternoon”…Și ce credeți că vorbește Clough despre Hillsborough, unde a fost martor, căci Liverpool a întâlnit echipa sa, Nottingham Forest. “Noi voiam să plecăm de acolo, pentru că situația nu mai putea fi controlată. I-am spus arbitrului să ne lase să plecăm, noi nu mai aveam ce căuta în iadul de pe Hillsborough. Stăteam ca proștii în vestiare și nu aveam nicio putere. Polițiștii îl chemau pe Kenny Dalglish să vorbească la microfon și să îndemne la calm. Cum să calmezi huliganii cu mesaje prin stația stadionului, când oameni nevinovați mureau zdrobiți…ce am făcut până la urmă? Am plecat!”. El a fost Clough, omul care nu a regretat nimic și a folosit versurile lui Sinatra ca un simplu pretext: “Și nu, nu e pentru cei 96 de oameni nevinovați care s-au prăpădit sau pentru ce s-a întâmplat pe Hillsborough. Noi n-am fost acolo, în acea zi teribilă, pe care e greu să o uiți”…pare că Brian Clough încearcă să fie profund pentru cititor, dar e deja pagina 471 din 542 și pe mine nu mă convinge, doar îl aprob când se ia de poliție în cazul tragediei din 1989.

Nică, varianta de pe Albert Park

Brian CloughLa noi poveștile încep cu a fost odată ca niciodată, însă în lumea lui Brian Clough cartea începe cu “Am capul mare, dar nu-s o marionetă și mă gândesc și acum la mama, care storcea rufele prin presa de haine în sufrageria din Quarndon”. Seamănă un pic cu ceva din Creangă, nu, doar că Brian își idolatriza mama pentru cum avea grijă de cei 8 copii, printre care se afla și el, mic, sfrijit, cu picioarele ca două oase de pește pe care le găsești într-un fishchip. Prima amintire legată de fotbal e despre Middlesbrough, despre Ayresome Park, unde tatăl său le promitea dulciuri fotbaliștilor dacă jucau bine. “Tata era nebun după fotbal, iar după fiecare meci îi chema pe fotbaliști legendari precum Wilf Mannion sau George Hardwick să vină la fabrică pentru a le împărți dulciuri. Acum, fotbaliștii dau sute de mii de euro pe mașini scumpe și sunt plătiți în exces”. Urmează o introducere prin viața lui Brian, cum a ajuns să aibă simțul porții prin Albert Park, acolo unde astăzi o statuie de-a lui Clough îți lasă o portiță și-ți deschide imaginația. Nu știa ce să aleagă, fotbal sau cricket, însă s-a felicitat toată viața că sportul rege i-a adus satisfacții, întrucât la cricket avea impresia că sportivii sunt cei mai plictisitori. Încă nu se auzeau versurile lui Sinatra, doar presa de rufe a mamei lui Clough.

Norocul accidentării și primele semne ale aroganței

Mourinho e arogant? Citiți cartea lui Clough, să vedeți acolo exact definiția adjectivului aroganță. Ușor-ușor, ajuns la tineretul lui Boro, după experiențe la necunoscutele Great Broughton, South Bank sau Billingham Synthonia, Clough ajunge să fie promovat în prima echipă de cel care avea să-i devină și cel mai bun prieten, dar și mâna dreaptă, Peter Taylor. Explică și de ce s-a împrietenit cu Taylor, tot în stilul caracteristic, fără a scoate în evidență calitățile umane: “M-am împrietenit cu Peter pentru că mă vedea mai talentat decât ceilalți din echipă. Ah, și niciunul dintre noi n-avea mașină, așa că plecam pe jos de la antrenament, iar de multe ori eram invitat să iau masa la el acasă”.

Legendarul antrenor își povestește începuturile în fotbal cu gândul la presa de rufe a mamei sale și cu muzica lui Sinatra în gând: “I’ve lived a life that’s full- I’ve travelled each and every highway. And more, much more than this, I did it my way”. În 1955, când a debutat pentru Boro, Clough câștiga 2 lire sterline pentru victoria echipei sale și o liră pentru un egal. Dar într-o carieră de excepție a unui atacant, pe final apar și frustrările, mai ales din cauza unei accidentări care avea să-l scoată din cărți, la doar 27 de ani. Și acea zi e de neuitat pentru Brian, pe terenul celor de la Bury, 27 decembrie 1962, când evolua deja pentru Sunderland. De ce frustrări? E timpul pentru un nou citat din Clough, ca să înțelegeți: “Mâncați-vă inimile, dragi Jimmy Greaves, Alan Shearer, Ian Rush sau Gary Lineker. E un record pe care nu o să mi-l bată cineva”. Se referea la cariera sa, 251 de goluri în 274 de meciuri, iar cititorul se simte din nou inferior, chiar dacă numele lui e Ian Rush, sau poate Lineker.

Brian Clough - Autobiografie

Patronii, drama din viața lui Brian

Nu ai cum să lași cartea din mână, mai ales când începe meseria de antrenor, cea care avea să-i aducă lui Brian numele în hall of fame-ul fotbalului mondial. În 1965, la Hartlepool apar contradicțiile cu oamenii pe care Clough i-a urât mai mult decât orice personaj implicat în fotbal, patronii. Mai ales când a avut norocul să lucreze cu cel mai “groaznic” dintre ei, după cum își amintește: “Ernest Ord, un om oribil, care nu înțelegea de ce am nevoie să vin cu Peter Taylor și să lucrez cu el. Îi explicam că eu și Peter suntem ca și găleata de apă și buretele, dar Ord era așa de îngrozitor că nu înțelegea nimic. Ernie mă enerva la cume. Înălțimea lui mă enerva, era un mititel care conducea un Rolls Royce, iar când era la volan aveai impresia că mașina se conduce singură. Și ne înnebunea, venea zi de zi la stadion, mă întreba orice, până când într-o zi i-am spus că îl las pe el să antreneze și eu plec. Ce a făcut? Mi l-a dat afară pe Peter Taylor, iar apoi și pe mine…”

Scapi de dracu‘, dai de tac-su

Ușor-ușor, cartea ne descrie filozofia despre joc a lui Brian Clough, despre succesul incredibil de la Derby County, echipă pe care a preluat-o de pe penultimul loc în 1967 din Liga a II-a și care avea să devină campioană a Angliei în 1972. Urmează rânduri zbuciumate, pline de aroganță în alegerea fotbaliștilor pentru transfer, laude la adresa lui John McGovern sau Dave Mackay, amuletele din teren, critici pentru jucătorii leneși și mai ales indisciplinați și eternele scandaluri cu patronii, de această dată Sam Longson, pe care-l calcă în expresii răutăcioase. E un stil englezesc aparte, plin de ură profesională, urmată de câteva contradicții absconse. Pentru titlul din 1972, Clough a plătit 175.000 de lire sterline pentru aducerea lui Colin Todd, un jucător care avea să facă diferența în teren, dar nu și pentru buzunarul lui Longson: “Sincer, mi-a fost teamă să-l deranjez pe Longson când l-am adus pe Todd. Era în vacanță, așa că i-am trimis o telegramă: Am cumpărat un super jucător, Colin Todd. Suntem aproape de faliment, Cu drag, Brian!”. Dar ce mai conta? Doar avea să-i bată pe uriașii Don Revie și Bill Shankly și să câștige titlul. Și a urmat calificarea în semifinalele Cupei Campionilor Europeni, când Brian pornește un război cu conducerea și pierde pe mâna lui în fața lui Juventus. Aroganța și superioritatea în fața lui Longson aveau să-i aducă și sfârșitul, cu o revoltă a fanilor, iar în carte urmează capitolul “La revedere, Sam!”… să vedeți acolo rufe spălate în public…dar liniștiți-vă, Brian had a few regrets in his life… ca și-n My way, de Sinatra. Unul dintre ele a fost și Brighton, veți afla mai bine din carte de ce.

Nu lăsa cartea, e agonia Leeds și extazul Nottingham

Nici nu aș mai vrea să intru în amănunte despre povestea celor 44 de zile ale antrenorului legendar la Leeds, despre rivalitatea pe care a avut-o cu Don Reavie și cel mai curajos lucru din viața unui arogant: un telefon dat în scârbă lui Revie, pentru a-i înmâna piatra filozofală de pe Elland Road…cum naiba să-i facă el pe Giles sau Bremner să-l idolatrizeze. Iar Clough înșiruie câteva fobii: “mi-e teamă de întuneric, mi-e frică de zborul cu avionul, mă sperii de ziua când nu voi mai antrena, dar cea mai mare fobie a mea este eșecul!”. E din nou cu nasul pe sus, nici nu amintește că absența lui Peter Taylor de la Leeds, care a preferat să rămână la Bighton, deși Cussins l-ar fi dorit pe Elland Road. Ba chiar își permite să-l persifleze pe Peter Taylor…astea sunt momentele în care am râs cel mai mult. La Leeds, Cloughie a simțit pe pielea lui că a ajuns prea târziu, deși jucătorii de legendă din 1974, Bremner, Giles, Joe Jordan, Yorath, Lorimer, Hunter, Bates sau Duncan McKenzie îi spuneau ironic: “Bună dimineața și bine ai venit pe Elland Road”. Eșecul nu-l pune pe seama sa, nici la bătrânețe, dă vina pe Don Reavie că îi punea pe fotbaliști să joace împotriva lui Clough. Fabulos, nu?

Dar avea să urmeze perioada genialului Clough, perioada în care Brian urma să aibă Anglia la picioare, normal că sunt spații generoase în marea autobiografie dedicate perioadei Nottingham Forest. Cu Peter Taylor reușește să adune pe City Ground toți jucătorii cu care lucrase: Peter Shilton, Kenny Burns, Larry Lloyd, Garry Birtles, Archie Gemmill, Dave Mackay, McFarland și Colin Todd, plus Trevor Francis, primul jucător de un milion de lire sterline din istoria fotbalului englez. De aici sunt pagini de istorie pură a fotbalului, cu record de 42 de meciuri fără înfrângere, cu două Cupe ale Campionilor câștigate, 1979 și 1980, un campionat în Anglia, 4 Cupe ale Ligii, o Supercupă a Europei sau o Supercupă a Angliei. În sfârșit, sunt singurele pagini unde nu sunt frustrări, unde aroganța devine netedă, unde Clough se descrie mai bun ca niciodată…și nu uită să amintească în câteva rânduri și de Peter Taylor.

Obsesia pentru My Way continuă cu discuțiile sale în fața jucătorilor, cu “nebunul” de Justin Fashanu, primul homosexual care s-a autodenunțat în fotbal și totul până la ultimele zile cu lacrimi la Forest. Da, Brian a plâns prima dată în 1993, după 0-2 cu Sheffield United, rezultat care avea să retrogradeze legendara Nottingham…și aici, urmează un nou regret, deși Sinatra îmbătrânise, dar nu și melodia. Și Brian își amintește: “for what is a man, what has he got? If not himself, then he has naught to say the things he truly feels and not the words of one who kneels, the record shows I took the blows and did it my way!”

Brian Clough - Autobiografie

Emoțiile pierderii celui drag și uitat și ziua în care au închis cartea

“Era 14 octombrie 1990, o zi urâtă în Anglia. Nu îl mai văzusem de 7 ani pe prietenul meu Peter Taylor. Și unde l-am văzut? Într-o biserică aleasă parcă intenționat: Saint Peter, în pitorescul Nottinghamshire, village of Widmerpool, casa dragului meu Peter Taylor. Am fost confuz din cauza emoțiilor, din cauza faptului că nu îl iertasem. Îmi venea să-i bat pe ziariști, deoarece scriseseră că nu voi veni la înmormântare. Dar ăsta am fost eu, niciodată nu am dat de înțeles ce simt. Și vă imaginați că lumea moare în spitale…nu, dragul de Peter a ales să moară în Cala Millor, la Mallorca, acolo unde își făcea toate vacanțele de când l-am dus eu. Ah, cum iubea vacanțele spaniole. Prietenia mea din 1955, când jucam împreună la Boro și legendele pe care le-am scris cu el. De ce ne-am certat? Din cauza lui John Robertson, un fotbalist pe care l-a adus fără știrea mea în 1983 la Forest! Dar e tardiv, nu? Dacă mă uit în urmă aș putea să zic trebuia să fac asta, sau trebuia să fac altceva. Dar nu mai poți gândi în niciun fel de termen când moare Peter…cine spunea nu te duce la culcare cu un argument avea mare dreptate”…Trebuie să recunosc că sunt cuvintele care m-au ținut cu mâinile încleștate pe carte și parcă nu mai auzeam nimic. V-am spus că Brian Clough a fost genial? Așa cum era el, acuzat că bea prea mult după meciuri, acuzat că mai făcea manevre financiare cu unii fotbaliști, mai arogant decât orice personaj din istoria fotbalului, dar a fost un antrenor uriaș. Și dacă nu ați citit despre el și nu ați auzit mare lucru despre geniul lui, luați Autobiografia lui Clough, chiar dacă nu există tradusă în limba română. O găsiți în format ebook, iar dacă o vreți printată o puteți achiziționa de pe foarte multe site-uri la prețuri decente: între 5 și 8 euro.

Cum s-a încheiat povestea lui Clough? Cu ziua în care s-a închis și cartea, cu întrebările Cine a fost cel mai cel? Cine a luat jucătorul X? Cine a avut curajul să? Cine v-a câștigat atâtea trofee? De cine și-a bătut joc Federația Engleză și nu l-a pus selecționer în 1977 și ce bine au făcut pentru Nottingham? Răspunsul e unul singur: Brian Clough.

Și ultimele zile din viața sa au fost liniștite, cu bătrânul Sinatra pe fundal: And now, the end is here, and so I face the final curtain, my friend, I’ll say it clear, I’ll state my case, of which I’m certain, I’ve lived a life that’s full,  I traveled each and every highway, and more, much more than this, I did it my way…

Articolul precedentEchipele cu cei mai triști fani
Articolul următorEURO 2014: România are misiune dificilă

8 COMENTARII

  1. Da, filmul e ok, insa nu prezinta decat perioada Leeds si un pic din Derby County…plus ca sunt foarte multe inexactitati in film, acuzate de familia lui Clough!

  2. De văzut, că e mişto! Dar nu de luat în serios, pentru că e şi multă ficţiune 😀

  3. Adica nu poti sa faci un film despre Brian Clough si sa nu amintesti nimic de obsesiile din viata lui, dar mai ales in perioada Leeds sa nu prezinti exact ce s-a intamplat…repet, e ok ca si film, dar nu ni-l prezinta cu adevarat pe clough!

  4. Viața e un teatru trist, dar dacă reușești să îl termini cu zâmbetul pe buze și un pahar de coniac, cu conștiința faptului că ai un public în spate care își va aminti mereu de tine, poți spune că n-ai murit degeaba.

  5. Filmul The Damned United cică e făcut după cartea scrisă de David Peace. Ăla probabil e probabil cel mai prost roman citit de mine vreodată.

    Filmul e decent, merită văzut mai mult pt actori care joacă excelent, mereu mi-a plăcut interpretarea lui Michael Sheen în general. Că nu prea are treabă cu realitatea…e partea a 2-a.

  6. Băi, eu am văzut filmul si mi-a placut tare mult. Cartea n-am citit-o, asa ca nu pot face o comparatie. Dar, ca o opera artistica, filmul este super.

  7. Ce zici Narcis de previziunile unora că Arsene Wenger devine încetut cu încetul un ramolit ca Brian Clough? 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here